Așteptarea a luat sfârșit. „Un basm”, cel mai nou roman de Stephen King, este aici. Bine ai venit în partea întunecată de la capătul poveștii. V-am pregătit un fragment în avanpremieră pentru a intra în lumea adolescentului Charlie Reade și a cățelușei Radar.
La începutul pandemiei, legendarul povestitor Stephen King s-a întrebat: „Ce ai putea scrie care să te facă fericit?“
Ca și cum imaginația mea abia aștepta să-i fie pusă întrebarea, mi s-a arătat un oraș mare și părăsit – dar cu o viață proprie. Am văzut străzile pustii, clădirile bântuite, un cap de gargui care zăcea răsturnat pe stradă. Am văzut statui sfărâmate (nu știam ce reprezintă, dar am aflat în cele din urmă). Am văzut un palat uriaș, impunător, cu turnuri din sticlă atât de înalte, încât vârfurile lor străpungeau norii. Aceste imagini au declanșat povestea pe care voiam să o spun.
Stephen King
Am oprit banda, dar nu m-am ridicat de pe scaun. Încremenisem. Da, era nebun. Altă explicație nu exista, cu toate că nu păruse niciodată nebun înainte. Fusese complet lucid până la sfârșitul vieții, când m-a sunat și mi-a spus că făcuse un infarct. Da, în șopron era ceva – sau fusese – asta era mai presus de orice îndoială. Eu îl – o? – auzisem. Auzise și Radar. Iar domnul Bowditch intrase acolo și îl – o? – împușcase. Dar cum să-mi spună că avea o sută douăzeci de ani? Atât de mult nu trăiește nimeni, poate doar un om din zece milioane; și nimeni nu se poate întoarce dintr-o pretinsă călătorie, susținând că ar avea doar patruzeci de ani și dându-se drept propriul său fiu. Chestii dintr-astea nu se întâmplă decât în poveștile fantastice.
— În basme, am spus eu cu glas tare.
Și atât de năucit eram – atât de speriat –, că până și sunetul propriei mele voci m-a făcut să tresar.
Ai încredere în mine, Charlie. Mă bazez pe tine.
M-am ridicat, având sentimentul că nu eu fac toate mișcările alea. Nu știu cum altfel să descriu ce am simțit atunci. M-am dus la etaj, am deschis seiful și am luat revolverul de calibru .45 al domnului Bowditch. Era tot în tocul de piele, iar tocul de piele era tot atașat de centura aia cu multe zorzoane. Mi-am pus-o și mi-am legat curelușele de pulpă, chiar deasupra genunchiului. M-am simțit ridicol, ca un puștiulică jucându-se de-a cucerirea Vestului. Însă, pe de altă parte, mă liniștea să-i simt greutatea, mă liniștea să știu că era încărcat.
Lanterna era una foarte bună, mare, cu șase baterii. Am aprins-o ca să mă conving că funcționează, după care am ieșit și am traversat curtea din spate până la șopron. Iar trebuie să tund iarba asta, uite cât a crescut, mi-am zis eu. Îmi bubuia inima în piept. Ziua nu era prea caldă, dar mie îmi curgea transpirația pe obraji și ceafă.
Am scos din buzunar inelul cu chei și l-am scăpat pe jos. M-am aplecat după el și m-am pocnit cu capul de ușa șopronului. Am luat inelul și am început să examinez cheile. Pe capul rotund al uneia dintre ele era gravat, cu litere cursive: Studebaker1. Le știam pe alea care descuiau ușile din față și din spate ale casei. Altă cheie era mai mică, poate de la o casetă veche sau de la una de valori pe care o avea la vreo bancă. Și mai era și o cheie Yale, care părea să se potrivească uriașului lacăt Yale de pe ușa șopronului. Am vârât-o în el, după care m-am apucat să bat cu pumnul în ușă.
— Alo! am strigat eu
Mă rog… mai mult am șoptit. În niciun caz nu voiam să mă audă doamna Richland.
— Alo, dacă ești înăuntru, dă-te la o parte! Sunt înarmat!
Nimic. Însă eu tot în fața ușii stăteam, cu lanterna în mână. Eram paralizat de frică. Frică de ce anume? De necunoscut, cel mai înfricoșător lucru din câte există.
Acum ori niciodată, Charlie, mi-am imaginat eu că-mi zice domnul Bowditch.
M-am forțat să răsucesc cheia în lacăt. Lacătul s-a deschis cu un pocnet mic. L-am scos dintre belciuge, am răsucit ivărul și am agățat lacătul de el. Am simțit o adiere prin păr. Am deschis ușa. Balamalele au scârțâit. Înăuntru era beznă. Lumina lumii de afară părea să moară imediat ce pătrundea acolo. Din înregistrare aflasem că erau becuri, cu toate că nu se vedea niciun fel de cablu electric care să intre în șopron. Am mișcat lanterna în jur și am văzut un întrerupător în partea din dreapta a ușii. L-am apăsat și atunci s-au aprins două becuri cu acumulatori, câte unul pe fiecare latură. Semănau cu luminile de urgență instalate în școli sau cinematografe pentru eventualitatea în care s-ar opri curentul. Și scoteau un bâzâit înăbușit.
Dușumeaua era din scânduri. În colțul îndepărtat din stânga erau înșirate trei grinzi, cu bolțari mari așezați la capete ca să le țină în loc. Am mutat lanterna spre dreapta și am văzut ceva atât de hidos și de neașteptat, încât, în primele secunde, nici n-am putut să pricep la ce mă uit. Îmi doream să fac stânga-mprejur și s-o iau la fugă de acolo. Însă nu puteam să mă mișc. O parte din mintea mea își zicea (habar n-am nici acum care parte din mintea mea mai putea să funcționeze în acele prime câteva secunde) că era o glumă macabră, că era o dihanie inspirată dintr-un film de groază și confecționată din latex și sârmă. Nu vedeam decât un singur cerc de lumină acolo unde glonțul găurise peretele după ce trecuse prin creatura aia la care mă uitam eu.
Părea că-i un fel de insectă, dar aproape la fel de mare cât un motan matur. Clar era moartă, că stătea cu toate picioarele în sus – și erau multe. Și îndoite la jumătate, ca niște genunchi; și pline de țepi. Un ochi negru și orb îi stătea căscat. Unul dintre gloanțele domnului Bowditch o nimerise drept în burtă, de unde i se revărsau mațele alea imposibil de identificat, într-un morman în formă de budincă făcută de un bucătar pasionat. Din măruntaiele alea încă ieșea un abur fin și, atunci când altă adiere de vânt a trecut pe lângă mine (care tot împietrit în prag stăteam, cu degetul parcă sudat de butonul lanternei), alți aburi au început să se ridice din capul lighioanei ăleia și din toate locurile pe care nu i le acoperea carapacea. Ochiul ăla care se holba în sus s-a năruit dintr-odată, iar în locul lui a rămas o orbită goală care părea să se uite la mine. Am scos un țipăt sugrumat, închipuindu-mi că va învia. Dar nu. Era moartă, cât se poate de moartă. Și se descompunea, iar aerul curat grăbea procesul ăsta.
M-am forțat să fac un pas înainte. În mâna stângă țineam lanterna, cu care luminam hoitul lighioanei. Pistolul îl aveam în dreapta. Nici măcar nu țineam minte să-l fi scos din tocul lui.
După ce bagi un ochi pe-acolo, cum ziceau trupeții…
Presupuneam că voia să spună după ce m-am uitat în jur. Nu-mi doream deloc să mă îndepărtez de ușă, dar m-am silit s-o fac. Corpul meu a făcut-o mecanic, fără să mai stea la discuții, pentru că voia să bage un ochi pe-acolo. În vreme ce mintea îmi tot bolborosea incoerent, cuprinsă de groază, stupoare și neîncredere. M-am îndreptat spre grinzile cu bolțarii pe ele. M-am poticnit de ceva, am îndreptat lanterna în jos și am scos un țipăt de dezgust. Era un picior de insectă, mai bine spus ce mai rămăsese din el; l-am recunoscut după țepii de la articulația genunchiului. Nu-l lovisem prea tare, plus că eram încălțat cu teniși, dar îl rupsesem în două. M-am gândit că îi aparținea lighioanei pe care o auzisem eu la început. Murise acolo și doar atât mai rămăsese din ea.
Parcă-l și auzeam pe tata îndemnându-mă: Hai, Charlie, ia un picioruș! Și-l vedeam întinzându-mi un copănel prăjit de pui. E cel mai bun din lume!
Am început să icnesc și mi-am acoperit gura cu podul palmei până mi-a trecut starea de vomă. Dacă gândacul ăla mort ar fi emanat un miros urât, sunt convins că n-aș fi reușit să mă abțin, dar parcă nu mai mirosea a nimic, poate din cauză că se descompusese aproape de tot.
Cam bănuiam eu ce anume acopereau grinzile și bolțarii. Și nu m-am înșelat. Era o gaură în dușumea, cu diametrul de aproximativ un metru și jumătate. În primul moment mi-am zis că acolo fusese un puț pe vremea când orașul nu avea apă curentă; dar m-am uitat cu lanterna printre două grinzi și am văzut niște trepte înguste, din piatră, care coborau în spirală. Din adâncurile cufundate în beznă se auzeau foșnete și scârțâieli și un fel de chițăieli înfundate. Am surprins cu coada ochiului o mișcare și am înlemnit instantaneu. Alte gângănii din alea uriașe… și vii. Fugeau de lumina lanternei și mi-am dat brusc seama că știu ce sunt: gândaci de bucătărie. Sigur, erau uriași, nu de dimensiuni normale; dar, când dădeau de lumină, se purtau la fel ca oricare gândac de bucătărie: fugeau cât îi țineau picioarele.
Domnul Bowditch acoperise gaura care ducea cine știe unde (sau la ce), însă ori lucrase de mântuială – chestie care nu-i stătea în fire – ori gândacii reușiseră, de-a lungul timpului, să împingă într-o parte una sau mai multe din grinzile alea. Cam în cât timp s-o fi făcut? Din 1920 și până acum? Tata s-ar fi stricat de râs auzind o asemenea aiureală, dar tata nu văzuse niciodată un gândac mare cât un motan. M-am pus într-un genunchi și am luminat mai bine printre grinzi. Nu se vedea niciun gândac uriaș acolo, presupunând că fuseseră într-adevăr. Nu se vedeau decât treptele care coborau și tot coborau în spirală. Și atunci mi-a venit o idee – o idee trăsnită. Dar, cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi se părea mai logică. Aveam în fața ochilor vrejul de fasole al lui Jack, versiunea domnului Bowditch. Vrejul ăsta cobora, nu urca. Dar tot aur mult se găsea la capătul lui.
Eram convins de asta.
Tweet
