Dacă Joe Abercrombie este unul dintre autorii tăi preferați (nu am uitat de el, te așteaptă o surpriză în a doua jumătate a anului), Prințul spinilor, primul volum din seria Imperiul Fărâmițat, nu ar trebui să îți lipsească din bibliotecă!

Mark Lawrence se alătură autorilor colecției Nautilus Fantasy cu o serie grimdark fantasy despre trădare și magie neagră, cu un protagonist excepțional, clasificat atât ca antagonist/villain, cât și ca antierou, chiar de câtre autorii Nemira!

Intrigi și urzeli politice la curtea regală? Bifat.

Alianțe secrete?Trădări? Bifat.

Lupte spectaculoase? Acțiune? Suspans? Bifat.

 

„Întunecată și tulburătoare, povestea te va ține cu sufletul la gură la fiecare pagină. Fascinantă!“ – ROBIN HOBB

 „Prințul Jorg este un antagonist fermectăror, twisted. Clipește și s-ar putea să îți dorești să învingă.” – PETER V. BRETT

 „Prințul spinilor este cel mai bun roman fantasy pe care l-am citit de la Scar Night, de Alan Campbell. M-a captivat de la prima pagină și m-am oprit din citit abia a doua zi, când l-am terminat.” – NEAL ASHER

 

La nouă ani, Jorg Ancrath și-a văzut mama și fratele omorâţi în faţa lui. La treisprezece ani, conducea deja o bandă de delincvenţi însetaţi de sânge. Până la cincisprezece ani, vrea să ajungă rege…

Jorg poate să controleze și viii, și morţii, dar, din toată lumea lui plină de haos, violenţă și coșmaruri, se teme de un singur lucru. Dacă vrea să se întoarcă la castelul tatălui său ca să revendice tronul, trebuie să se confrunte cu trădări, magie neagră și cea mai mare frică a lui. Va putea cineva atât de tânăr să-și înfrângă dușmanii care au puteri dincolo de orice imaginaţie?

 

În continuare, vă invităm să citiți un fragment din Prințul spinilor:

Corbii! Întotdeauna corbii… Au coborât pe frontoanele bisericii înainte ca răniții să devină cadavre. Înainte chiar ca Rike să fi terminat cu tăiatul degetelor de la mâini și cu smulsul inelelor de pe degete. M-am lăsat pe spate, proptindu-mă în stâlpul spânzurătorii, și am clătinat din cap spre păsări – cel puțin cinci-șase, aliniate într-un singur șir negru, cu priviri fixe și atotștiutoare.

Piața din mijlocul orășelului se înroșise. Sânge în canalele de scurgere, sânge pe lespezile de piatră de sub picioare, sânge în fântână. Leșurile zăceau expuse, cum zac leșurile de obicei. Unele păreau chiar hazlii, cu mâinile fără degete întinse spre cer, altele erau liniștite, ghemuite protector în jurul propriilor răni. Muștele roiau deasupra răniților ce încă se zvârcoleau. Unul într-o parte, altul în cealaltă, unii orbi, alții încercând să scape, trădați toți de anturajul lor bâzâitor.

„Apă! Apă!“

Muribunzii ăștia! Mereu cer apă. Ciudat, la mine e invers când ucid, mi se face sete.

Deci ăsta a fost Mabberton. Două sute de fermieri morți, zăcând fără suflare, cu coasele și topoarele împrăștiate pe lângă ei. Acum, ce să zic, eu i-am avertizat că noi din asta trăim. I-am zis asta lui Bovid Tor, conducătorul lor. Le-am dat șansa asta, eu întotdeauna le dau o șansă. Dar au vrut sânge și măcel. Și asta au primit.

Războiul, prieteni, e un lucru frumos. Ăia de zic altfel bat câmpii, nu știu ce vorbesc. Dacă ar fi să mă mișc de aici și să merg pân’ la bătrânul Bovid, căzut lângă fântână, cu mațele întinse-n poală, probabil că el ar avea alt punct de vedere. Dar vedeți și voi unde l-a adus obiceiul de-a se contrazice cu alții.

– Viermi sărăntoci ce sunteți!

Rike a aruncat un pumn întreg de degete peste burdihanul spintecat al lui Bovid. A pornit apoi spre mine, cu mâna întinsă, arătându-mi prada pe care o strânsese, de parcă eu aș fi avut vreo vină.

– Uite și tu! Un inel de aur. Unul singur! Un sat întreg și-un singur inel de aur, să fiu al dracu’! Îmi vine să-i învii pe toți la loc și să-i mai tai o dată. Ai dracu’ fermieri de căcat!

Chiar ar fi făcut-o, dacă ar fi putut: era un nenorocit capabil de orice, lacom să facă rău. L-am privit drept în ochi, fără să clipesc.

– Stai ușor, frate Rike! Sunt mai multe feluri de aur în Mabberton.

I-am aruncat o privire de avertizare. Înjurăturile lui spulberaseră toată magia momentului; în plus, trebuia să fiu dur cu el. Mereu îi venea s-o ia razna când se încheia o bătălie, mereu însetat după mai mult. M-am uitat la el, dându-i de-nțeles că sunt gata să-i ofer mai mult. Mai mult decât ar fi putut duce. A mârâit, a strâns inelul însângerat în pumn și și-a vârât cuțitul înapoi în teaca de la cingătoare.

Apoi a apărut Makin, care a întins brațele, cuprinzându-ne pe amândoi pe după umeri și bătându-ne peste armuri cu mâinile înmănușate. Dacă Makin se pricepea la ceva, apăi asta era – știa să potolească lucrurile.

– Fratele Jorg are dreptate, Micule Rikey. Avem o ditamai comoara de găsit.

Își câștigase dreptul de a-l striga pe Rike „Micul Rikey“, pentru că era mai înalt cu un cap decât oricare dintre noi și cam de două ori mai solid. Makin era un izvor nesecat de glume. Le spunea celor pe care îi ucidea, dacă avea destul timp. Îi plăcea să-i vadă dând ortul popii cu zâmbetul pe buze.

– Ce comoară? s-a interesat Rike, încă ursuz.

– Când dai de fermieri, peste ce mai dai, Micule Rikey?

Makin a ridicat sugestiv din sprâncene.

Rike și-a mișcat viziera, delectându-ne pe amândoi cu mutra lui pocită. Mă rog, să zicem că era mai degrabă brutală decât pocită. Eu, unul, cred că cicatricele îl făceau să arate mai bine.

– Vaci?

Makin a strâns din buze. Nu îmi plăceau buzele lui, prea groase și prea cărnoase, dar îi iertam neajunsul ăsta pentru poantele pe care le făcea și pentru omorul pe care-l semăna cu buzduganul ăla al lui.

– Păi, bine, atunci poți să rămâi cu vacile, Rikey, Micuțule! Eu, unul, mă car să caut o fată de fermier sau trei, până nu le termină ăștilalți pe toate.

Au luat-o, deci, din loc. Rike hăhăia în stilul lui inconfundabil – un fel de „hâr! hâr! hâr!“, de parcă ar fi încercat să scuipe un os de pește din gât.

Am văzut cum dărâmă ușa casei lui Bovid, de cealaltă parte a bisericii, o casă bună, cu acoperiș înalt, cu lespezi de piatră și o grădiniță de flori în față. Bovid i-a urmărit și el cu privirea, dar fără să-și poată întoarce capul după ei.

Am ridicat ochii spre stolul de corbi, m-am uitat apoi la Gemt și la frate-său, Maical, un tip pe jumătate debil, cum tăiau căpățâni – Maical le aduna în cotigă, iar Gemt le reteza cu toporul. Frumos! vă spun eu. Cel puțin să privești așa ceva. Sunt de acord că războiul pute rău. Dar în scurt timp urma să dăm foc locului și putoarea avea să se transforme în fum. Inele de aur? Nu-mi mai trebuia altă plată.

– Băiete! a strigat Bovid cu voce stinsă ca de fantomă.

M-am apropiat de el și m-am sprijinit în sabie. Mă cuprinsese brusc o moleșeală ce-mi înmuia brațele și picioarele.

– Mai bine ciripești repejor ce-ai de ciripit, fermierule. Fratele Gemt se apropie cu toporul. Harșt-harșt!

Nu părea prea îngrijorat. E greu să sperii un om aflat atât de aproape de ospățul viermilor. Dar mă rodea că mă luase așa, nerespectuos, și mă strigase „băiete“.

– Ai fete, fermierule? Nu cumva stau ascunse prin beci? Las’ că bătrânul Rike o să le dea de urmă.

La cuvintele astea, Bovid a ridicat ochii spre mine – o privire aspră și îndurerată.

– Câți ani ai, băiete?

Iarăși „băiete“ ăsta.

– Destui cât să te despic ca pe un sac înțesat ce ești! i-am răspuns, simțind cum, de data asta, mă cuprinde furia.

Nu-mi place să mă înfurii. Mă scoate din minți senzația asta. Dar cred că nici măcar nu-și dădea seama. Cred că nici nu mai știa că-l despicasem în două cu nici juma’ de oră în urmă. – Cincisprezece primăveri, nu mai mult. Nu poate fi mai mult…

Tweet