Când a scris primele două volume ale trilogiei Remembrance of Earth’s Past, autorul chinez Liu Cixin a preferat să evite folosirea elementele hardcore specifice universului SF, din dorinţa de a crea o lume ce poate să fie recunoscută de către cititorii săi.

Contrar grijilor împărtăşite atât de Liu Cixin, cât şi de editorul său, reţinerile autorului au dispărut cu ultimul volum al trilogiei, Death’s End, un roman scris în conformitate cu dorinţele sale: o descătuşare a imaginaţiei, lipsită de restricţii.

Primul volum al trilogiei, Problema celor trei corpuri, câştigător al prestigiosului premiu Hugo în 2015, a apărut în noiembrie 2017 în colecţia Nautilus a editurii Nemira.

Sinopsis:

Spre finalul Revoluţiei Culturale din China, un proiect militar trimite semnale în spaţiu pentru a stabili contactul cu civilizaţii extraterestre. O astfel de civilizaţie, pe cale de dispariţie, primeşte semnalul şi plănuieşte să invadeze Pământul.

Populaţia planetei se împarte în două tabere: una pregătită să primească fiinţe superioare nouă ca să preia lumea noastră coruptă, iar cealaltă gata să lupte din toate puterile împotriva invaziei.

Protagoniştii sunt Wenjie, fiica unui fizician ucis în timpul Revoluţiei pentru ideile lui reacţionare despre relativitate, şi Miao, un nano-tehnician care-şi petrece tot timpul în realitatea virtuală numită Trei Corpuri, un joc atât de plin de metafizică, încât începe să semene cu un cult.

Partea întâi: O primăvară tăcută

China, 1967

Uniunea Roșie susținuse un atac împotriva Brigăzii 28 Aprilie timp de două zile. Steagurile roșii fluturau încontinuu în jurul clădirii, ca niște flăcări tânjind după foc. Comandantul Uniunii Roșii era îngrijorat, dar nu din cauza apărătorilor cu care se confrunta. Cei peste două sute de membri ai Gărzilor Roșii, aparținând Brigăzii 28 Aprilie, nu erau decât niște bieți începători, pe lângă veteranii Gărzilor Roșii ai Uniunii Roșii, care se formase în timpul Marii Revoluții Culturale Proletare de la începutul anului 1966. Cei din urmă se căliseră datorită experienței tumultuoase a inspecțiilor revoluționare de-a lungul şi de-a latul țării, dar şi după ce îl auziseră pe președintele Mao vorbind la mărețele adunări din piața Tiananmen. Însă îi era frică de sobele de fier din clădire, pline-ochi cu explozivi şi legate între ele cu detonatoare electrice. Nu le putea vedea, dar le simțea prezența așa cum fierul simte atracția magnetului din preajmă. Dacă vreun apărător apăsa pe întrerupător, revoluționari, dar şi contrarevoluționari ar fi murit cu toții într-o minge uriașă de foc.

Şi Gărzile Roșii din Brigada 28 Aprilie erau în stare de o asemenea nebunie. Faţă de bărbații şi femeile deja rodați din prima generație a Gărzilor Roșii, noii rebeli erau o haită de lupi ţopăind pe jăratic: mai nebuni decât nebunii înșiși. Silueta zveltă a unei fetişcane frumoase se ivi în vârful clădirii, fluturând drapelul roşu al Brigăzii 28 Aprilie. Apariţia ei fu salutată imediat de un torent de împuşcături. Se trăgea în ea cu tot felul de arme: antichități, precum carabinele americane, mitralierele ceheşti, puştile japoneze de calibru .38, dar şi arme mai noi, cum ar fi seria standard de puşti ale Armatei de Eliberare a Poporului şi pistoalele-mitralieră furate de la aceeași armată, după publicarea „Editorialului din August“, şi chiar şi câteva săbii şi suliţe chinezești dadao. Împreună, formau o versiune condensată a istoriei moderne. Mulți membri ai Brigăzii 28 Aprilie se implicaseră în demonstraţii de forţă similare. Se postau pe acoperişul unei clădiri, fluturau un drapel, strigau lozinci la megafon şi împrăştiau fluturaşi peste atacatorii de jos. De fiecare dată, curajosul sau curajoasa reuşea să se adăpostească de ploaia de gloanţe şi să câştige admiraţia pentru vitejia lui sau a ei.

Fata de acum credea, evident, că va fi la fel de norocoasă. Flutura steagul de război de parcă și-ar fi etalat tinereţea înflăcărată, încredinţată că duşmanul va arde în flăcările Revoluţiei şi se va face scrum şi cenuşă; închipuindu-şi cum se va naşte o lume ideală din ardoarea şi zelul ce-i curg prin vene.

Era îmbătată de visul ei strălucitor şi roşu-aprins, până când un glonţ îi străpunse pieptul. Trupul ei de cincisprezece ani era atât de fragil, încât glonţul trecu cu uşurinţă prin el, şuierându-i în spate. Tânăra membră a Gărzilor Roșii se prăbuși împreună cu drapelul, forma delicată coborând chiar mai încet decât bucata de pânză roşie, asemenea unei păsări ce nu se poate desprinde de cer. Luptătorii Gărzilor Roșii țipară de bucurie. Câţiva se repeziră spre baza clădirii, ridicară drapelul Brigăzii 28 Aprilie şi înşfăcară trupul subţire şi lipsit de viaţă. Îşi înălţară trofeul, fălindu-se cu el o vreme, înainte să-l azvârle spre poarta de metal din curte. Mai toate barele metalice ale porţii se terminau cu ţepuşe ascuţite care fuseseră scoase la începutul războaielor civile duse de facţiuni și folosite la fabricarea de suliţe, dar mai rămăseseră două. Când vârfurile lor tăioase intrară în corpul fetei, viaţa păru că revine în trupul zvelt. Gărzile Roșii se traseră înapoi şi începură să folosească trupul străpuns drept ţintă de trageri.

Pentru ea, furtuna densă de gloanţe părea doar un soi de ploaie blândă, de vreme ce nu mai simţea nimic. Din când în când, braţele ca niște lujeri de viţă zvâcneau uşor pe lângă corp, de parcă s-ar fi scuturat de picăturile de ploaie. Apoi jumătate din cap îi explodă şi doar un singur ochi, frumos, mai privea cerul albastru din anul 1967. Nu mai exista nicio urmă de durere în privirea aceea, doar un devotament ferm şi un dor mistuitor. Şi totuşi, spre deosebire de ceilalţi, avusese noroc. Măcar murise în toiul sacrificiului pătimaş, pentru un ideal.

Astfel de lupte se dădeau peste tot în Beijing, ca o puzderie de UCP-uri1 care lucrau în paralel, având drept rezultat Revoluţia Culturală. Un val de nebunie înecase oraşul şi se infiltra în fiecare colţişor. Pe terenul de sport al Universităţii Tsinghua, situată la marginea oraşului, se desfăşura de aproape două ore o „şedinţă de luptă“ la care participau mii de persoane. Era o adunare publică menită să umilească şi să nimicească duşmanii Revoluţiei hărţuindu-i verbal şi fizic în faţa tuturor, până când îşi recunoşteau crimele.

După ce revoluţionarii se divizaseră, creând numeroase facţiuni, forţele de opoziţie de pretutindeni se angajaseră în manevre şi înfruntări complexe. În cadrul universităţii izbucniseră conflicte intense între Gărzile Roșii, Grupul de Lucru al Revoluţiei Culturale, Echipa de Propagandă a Muncitorilor şi Echipa de Propagandă Militară. Şi fiecare facţiune se diviza din când în când în noi grupuri rebele, fiecare cu propria panoplie de cunoştinţe şi de obiective, producând confruntări şi mai necruţătoare.

Dar la această şedinţă de luptă de masă, victimele erau autorităţile academice burgheze reacţionare. Ei erau duşmanii fiecărei facţiuni şi nu mai puteau decât să îndure atacurile fără milă venite din toate direcţiile. Faţă de alţi „Monştri şi Demoni“, autoritățile academice reacționare reprezentau un tip aparte: în timpul primelor ședințe de luptă fuseseră și arogante, și încăpățânate. În vremea aceea mureau pe capete.

Vreme de patruzeci de zile, doar în Beijing fuseseră bătute până la moarte mai mult de 1.700 de victime ale ședințelor de luptă. Mulți alegeau o cale mai ușoară pentru a evita nebunia: Lao She, Wu Han, Jian Bozan, Fu Lei, Zhao Jiuzhang, Yi Qun, Wen Jie, Hai Mo și alții – intelectuali respectați odată – aleseseră să-și curme viața.2 Cei care supraviețuiseră primei perioade deveniseră treptat din ce în ce mai apatici cu fiecare nouă ședință de luptă. Carapacea mentală protectoare îi ajuta să nu se prăbușească complet. Adesea păreau pe jumătate adormiți în timpul ședințelor de luptă și tresăreau doar când cineva le urla în față că trebuie să-și repete mecanic mărturisirea, aceeași pe care o repetaseră de nenumărate ori. Apoi, unii dintre ei intrau în stadiul al treilea. Ședințele de luptă constante, interminabile, le injectau imagini politice pline de viață în conștiință, asemenea mercurului, până când mințile lor, care odinioară se sprijiniseră pe cunoaștere și rațiune, cedau asaltului.

Începeau, într-adevăr, să creadă că erau vinovați și să vadă cât de mult rău făcuseră măreței cauze a Revoluției. Plângeau și se căiau mai adânc și mai sincer decât acei Monștri și Demoni care nu erau intelectuali. Pentru Gărzile Roșii, lupta împotriva victimelor aflate în cele două ultime stadii mentale era absolut plictisitoare. Doar acei Monștri și Demoni care se mai aflau încă în primul stadiu le puteau oferi creierelor lor suprastimulate emoția ultimă după care tânjeau, precum pelerina roșie a matadorului. Însă astfel de victime mult dorite erau din ce în ce mai puține. În Tsinghua probabil că mai era doar un om. Datorită rarității lui, îi rezervaseră actul final al ședinței de luptă. Ye Zhetai supraviețuise Revoluției Culturale până acum, dar rămăsese la primul stadiu mental.

Nu se căise, nu se omorâse și nici nu devenise insensibil. Când profesorul de fizică se urca pe scenă în fața mulțimii, expresia de pe fața sa spunea limpede: Pot să duc o cruce și mai grea. Gărzile Roșii îi dăduseră, într-adevăr, să care o povară, dar nu era o cruce. Alte victime purtau jobene făcute din rame grele de bambus, dar al lui era făcut din bare groase de oțel sudate între ele. Și placa pe care o purta în jurul gâtului nu era din lemn, cum purtau ceilalți, ci era o ușă de fier scoasă de la un cuptor de laborator.

Numele lui era scris pe ușă cu caractere negre contrastante și două dungi roșii, diagonale, formau un X mare. Ye era escortat spre scenă de un număr dublu de Gărzi Roșii față de celelalte victime: doi bărbați și patru femei. Cei doi bărbați tineri mergeau încrezători și hotărâți; păreau întruchiparea tineretului bolșevic matur. Erau studenți în anul patru1, specializați în fizică teoretică și Ye era profesorul lor. Femeile, în realitate niște fete, păreau mult mai tinere. Erau eleve în anul doi de gimnaziu, în cadrul aceleiași universități. Îmbrăcate în uniforme militare și echipate cu banduliere, iradiau vigoare tinerească și-l înconjurau pe Ye Zhetai ca patru flăcări verzi.

Apariția lui stârni mulțimea. Scandarea lozincilor, care se mai potolise, se reluă acum cu forțe noi și înecă totul ca un flux renăscut.