Fragment în avanpremieră: O prietenie, de Silvia Avallone

În colecția Babel apare un nou roman, O prietenie, de Silvia Avallone. Este o carte despre vulnerabilități și perioada adolescenței, autoarea reușind să surprindă foarte bine bucuriile și perioada tumultoasă a tinereții

Prieteniile adolescenților sunt cele mai puternice, căci aceștia schimbă experiențe, secrete și haine, în timp ce se proiectează într-un viitor plin de speranțe. Elisa și Beatrice, protagonistele acestui roman, nu fac excepție. Deși poveștile lor de familie sunt total diferite – prima a fost crescută de o mamă iubitoare, dar capricioasă, căreia nu i-a păsat niciodată câtuși de puțin de aparențe, a doua, de o mamă obsedată de imaginea proprie, care și-a transformat până și fiica într-o păpușă Barbie –, între cele două fete s-a legat o prietenie foarte strânsă. Dar iată că, într-o zi, o inovație planetară, internetul, le-a schimbat viețile. Elisa va continua să facă parte din „lumea de ieri“, cea care prețuiește cărțile și cultura, în timp ce Beatrice se va lăsa cucerită de noua lume digitală, în care influencerii sunt atotputernici. Și astfel, cele două vor ajunge să aibă destine diametral opuse.

Pagini tulburătoare, uimitoare…

Le Figaro Magazine

Fragment în avanpremieră

Bezna, întunericul cel mai profund – de asta mi‑era cel mai teamă în copilărie. Era suficient să cobor în garaj, fără să aprind lumina, să închid ușa de la pivniță doar pe jumătate ca s‑o simt acolo: benza mută, de nepătruns. Stând la pândă.

În întunericul cel mai profund se putea ascunde orice pericol. Vrăjitoare, fiare îngrozitoare, monștri fără chip, dar și vidul: neantul. Cred că acesta a fost motivul pentru care am tot dormit în pat cu mama până la o vârstă complet inacceptabilă, pe care mi‑e și rușine s‑o dezvălui.

Acum, la treizeci și trei de ani, măsor bezna din camera mea și mi se pare că aud vechile jurnale fremătând prin cotloanele în care zac îngropate de când te‑am pierdut. Cinci ani de liceu și unul de facultate consemnați în litere suple, carioci și sclipici argintiu, ani reduși la tăcere și amorțiți, ca în inima unui reactor abandonat.

De când nu mai suntem prietene, am încetat să mai țin socoteala vieții.

Mă așez pe pat. Dintr‑un impuls de maturitate înțeleg că a venit momentul să‑mi aduc aminte totul și să te înfrunt. Altfel, ar fi imposibil să iau orice decizie rezonabilă în ceea ce te privește. Găsesc scara din cămară, urc două trepte și mă opresc: mă comport ca o hoață. Și ce fur? mă întreb. Propriul trecut?

Ajung sus, inima începe să‑mi bată frenetic. Întind brațele prin praful care acoperă șifonierul și scot din întunericul cel mai profund toate cele șase jurnale.

Le pun pe noptieră, la lumină. Avându‑le aici, atât de aproape de mine, le simt ca un cuțit în inimă. În fața mea, stau coperțile roz cu flori aurii; simt nevoia să clarific lucrurile încă de pe acum: cu ce a fost între noi două, Beatrice, n‑o să pot niciodată să mă împac.

Mă atrage coperta lila a agendei 2000–2001, pun mâna pe ea, dar încă nu m‑am hotărât dacă s‑o deschid sau nu. În timp ce mă lupt cu mine însămi, degetele îmi scapă de sub control și se strecoară singure printre pagini. Jurnalul se deschide larg și dintre file cade o poză polaroid decolorată, una dintre fotografiile pe care ni le făcuse tata.

O ridic și o apropii de lumina lămpii. Mă recunosc, micuță, cu părul tuns scurt, hanoracul cu The Misfits, zâmbetul temător. Te văd și pe tine, exact opusul meu. Părul bogat, rujul roșu, unghiile violet; râzi cu poftă, în timp ce mă ții în brațe. Nu rezist să văd din nou imaginea noastră împreună.

Întorc fotografia. Pe spate scrie: „Prietene pentru totdeauna.“ Data: 14 iunie 2001.

Nu știu de când n‑am mai făcut asta, dar izbucnesc în plâns.

1

Dacă această poveste trebuie să aibă un început, dacă nu se poate altfel, atunci acesta ar fi episodul cu blugii.

Ce contează dacă nu corespunde firului cronologic al evenimentelor, dacă în acea după‑amiază ne cunoșteam deja sau nu? Prietenia noastră atunci s‑a născut, când fugeam pe scuter.

Dar, înainte de toate, e nevoie de o introducere. Nu mi‑e tocmai ușor s‑o fac și mă enervează, dar n‑ar fi corect să pretind că Beatrice a mea e o Beatrice oarecare. Cititorul și‑ar începe relaxat lectura și apoi, odată ce ar descoperi că ești tu, ar rămâne perplex: „Despre ea e vorba?!“ S‑ar simți luat în râs. Din păcate, nu pot să ignor cât de mult s‑a transformat fetișcana din jurnalele mele: acum e o figură publică de anvergură. Ba chiar una de neegalat, aș zice.

Persoana la care mă refer aici e nimeni alta decât Beatrice Rossetti.

Da, da, chiar ea.

Dar înainte ca toată planeta să afle cine e, înainte ca toată lumea să știe zi și noapte pe unde umblă și cu ce se îmbracă, Beatrice era doar o fată obișnuită, era prietena mea.

Cea mai bună prietenă, ca să fiu mai exactă, singura pe care am avut‑o vreodată. Nu și‑ar închipui nimeni așa ceva, iar eu am păstrat mereu secretul.

Povestea asta s‑a întâmplat cu mulți ani în urmă, când lumea nu era încă invadată de fotografiile ei și când, la simpla pronunțare a numelui său, nu se iscau dezbateri, discuții interminabile sau certuri aprinse. Polii magnetici, oceanele, pământurile abia ivite dintre ape nu vibrau la vreuna dintre ocheadele ei pline de subînțeles, la vreun costum elegant sau la o cină romantică în compania unui bărbat superb, la ultimul etaj al hotelului Burj Khalifa. Ba dimpotrivă, pentru majoritatea, internetul nici măcar nu exista.

Nu m‑am dezis niciodată de jurământul de tăcere pe care l‑am făcut referitor la prietenia noastră. Iar dacă mă dezleg acum de această promisiune, o fac doar pentru a cădea la pace cu mine însămi. Întâmplător, această confesiune se naște și moare în același loc: în spațiul intim pe care îl reprezintă pentru mine scrisul.

Nici nu mă gândesc să zic vreodată asta în glumă sau, mai rău, să mă laud. În fond, cine m‑ar crede? De exemplu, ar fi suficient numai să le spun colegilor mei: „O știu pe Rossetti, am fost colege de clasă“ și s‑ar năpusti asupra mea obsesiv cu tot felul de întrebări. Ar presupune că doar ne‑am salutat fugitiv sau că am făcut un schimb întâmplător de priviri: nimeni nu și‑ar închipui că eu și una ca ea am putea deveni complice.

Ar vrea să scoată de la mine detalii spumoase sau, mai bine, amănunte jenante, care să‑i mânjească aura imaculată, să mă atragă într‑o capcană: „Și, e operată?“, „Pe lângă cine a stat ca să ajungă așa cunoscută?“

Ar întreba persoana greșită, fiindcă eu nu știu cine e „Rossetti“, însă știu cine e Beatrice. Lacunele din biografii, întrebările evitate cu delicatețe în interviuri, elementele‑lipsă și pierderile care nu lasă nicio urmă, pe toate acestea le‑am păstrat ascunse. Împreună cu bucuriile noastre infantile și scandaloase, care nu ar interesa pe nimeni, dar care pe mine și astăzi mă răscolesc.

Am încercat să am și alte prietene în afară de ea, dar fără să mă implic prea mult. În sinea mea știam că magia secretelor, căutarea tuturor ungherelor în care să ne ascundem și jurămintele acelea solemne se puteau naște doar atunci, în clasa a IX-a, între mine, Elisa Cerruti, o ilustră necunoscută, și Beatrice Rossetti, de care a auzit toată lumea. Ce s‑ar mai putea schimba pentru mine, care am pierdut‑o, dacă toți cei din afară o idealizează, o divinizează, o martirizează, o urăsc și, pe deasupra, au impresia că o cunosc?

Nu știu nimic despre ea.

Pentru că ea a fost prietena mea cea mai bună în vremurile acelea anonime. Azi‑noapte am citit toate cele cinci jurnale din liceu și pe cel din primul an de facultate. M‑am uitat îndelung la biroul așezat în fața ferestrei și la calculatorul pe care, până astăzi, l‑am folosit doar pentru serviciu. Stăteam în picioare și îl priveam cu teamă. Încă de mică eram convinsă că mă pricep la scris, ba chiar speram să devin o mare scriitoare. Dar mi‑am ratat șansa. Beatrice, în schimb, a devenit un vis.

Simt cum Bea, cea de care nimeni nu știe, se zbate să iasă la lumină. Am păstrat acest gol în inima mea atât de multă vreme, încât nici nu mă interesează dacă sunt sau nu la înălțimea a ceea ce vreau să fac. N‑am nimic de demonstrat. Doar de povestit. Nici acum, în 2019, nu am reușit să trec peste dezamăgire, furie, nostalgie. Și nu știu dacă, recunoscând asta, mă declar pe deplin învinsă sau eliberată, voi afla la final.

Ce vreau este să cad la pace cu începutul.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.