Noua ediţie din trilogia Prima lege, de Joe Abercrombie, se încheie cu volumul Puterea armelor, care vă aşteaptă acum la precomandă! Primele două volume, Tăişul sabiei, şi Fără îndurare, sunt deja în librării şi pe nemira.ro.
Glokta are prea mulți stăpâni și prea puțin timp. I-au mai rămas câteve arme de forță: șantajul și tortura. Regele stă să-și dea obștescul sfârșit, nobilii vor să înșface coroana, iar țăranii se răzvrătesc. Haosul aruncă totul în aer. Numai unul dintre magi poate salva lumea, însă nimic nu e mai riscant decât să încalci Prima Lege…
În continuare vă invităm să citiţi un fragment din ultima parte a trilogiei.
Superiorul Glokta stătea în sală şi aştepta. Îşi întinse gâtul slăbănog într-o parte, apoi în cealaltă, auzind trosnetele familiare, simţind obişnuitele corzi de durere cum se încordau prin muşchii încâlciţi dintre omoplaţi. De ce fac asta, dacă tot mă doare de fiecare dată? De ce trebuie să punem durerea la încercare? Să lingem ulceraţia, să frecăm băşica, să zgândărim rana?
– Ei? se răsti el.
Bustul de marmură de la baza scării nu-i răspunse decât cu o tăcere dispreţuitoare. Şi deja mi-a ajuns până peste cap. Cu pas târşâit, Glokta plecă, trăgându-şi piciorul schilodit după el, pe dalele de piatră. Bocănitul bastonului reverbera printre stucaturile tavanului aflat departe, sus.
Când venea vorba de marii nobili din Consiliul Deschis, Lordul Ingelstad, proprietarul acelei săli peste măsură de mari, era într-adevăr un om de proporţii reduse. Cap al unei familii al cărei noroc se împuţinase cu trecerea anilor, dintr-a cărei bogăţie şi influenţă nu mai rămăsese aproape nimic. Şi cu cât se micşorează mai mult omul, cu atât mai tare trebuie să i se umfle prefăcătoria. Cum de nu-şi dau seama niciodată? În spaţiile largi, lucrurile mici nu fac decât să pară şi mai mici.
Undeva, în umbră, un ceas scoase câteva dangăte greoaie. S-a şi făcut târziu. Cu cât e mai mic omul, cu atât e mai lungă aşteptarea ca să-l mulţumeşti. Dar eu ştiu să am răbdare atunci când trebuie. La urma urmei nu dau banchete opulente, nu adun mulţimi în extaz, nu sunt aşteptat de femei frumoase cu răsuflarea tăiată. Nu mai e cazul. Gurkienii s-au ocupat de asta în tenebrele de sub închisorile Împăratului. Îşi apăsă limba pe gingiile ştirbe şi gemu când îşi mută piciorul, din care o puzderie de ace îi fulgerară prin spinare, făcându-i pleoapele să tresalte. Ştiu să am răbdare. Singurul lucru bun, când fiecare pas e un calvar. Înveţi destul de repede să păşeşti cu grijă.
Uşa de lângă el se deschise pe neaşteptate, iar Glokta întoarse brusc capul, străduindu-se să-şi ascundă o strâmbătură, când oasele gâtului îi trosniră. În prag stătea Lordul Ingelstad: un bărbat înalt, cu chip rumen şi aer patern. Zâmbind prietenos, îi făcu semn lui Glokta să intre. De parcă ar fi o vizită de curtoazie, ba mai mult, una bine-venită.
– Trebuie să-mi prezint scuze pentru că te-am lăsat să aştepţi, Superior Glokta. Am avut atâţia vizitatori de când am sosit în Adua, încât mi se învârteşte capul.
Să sperăm că nu ţi se deşurubează de pe umeri!
– Atât de mulţi vizitatori…!
Vizitatori cu ofrande, fără îndoială. Ofrande pentru votul tău. Ofrande ca să-i ajuţi să-l aleagă pe următorul nostru rege. Cred însă că oferta mea îţi va fi cam dureros s-o refuzi.
– Bei un strop de vin, Superior Glokta?
– Nu, Lord Ingelstad, mulţumesc.
Şontâcăind cu mare greutate, Glokta trecu pragul.
– N-am să stau mult. Şi eu am multe treburi de rezolvat.
Alegerile nu se aranjează de la sine, să ştii…
– Desigur, desigur. Te rog să iei loc.
Încântat, Ingelstad se trânti pe un scaun, indicând altul cu un gest. Glokta avu nevoie de câteva momente ca să se aşeze, instalându-se cu grijă şi potrivindu-şi şoldurile până găsi o poziţie în care să nu-l doară încontinuu spatele.
– Şi ce-ai dori să discuţi cu mine?
– Am venit din partea Arhilectorului Sult. Sper că n-ai să te superi dacă vorbesc direct, dar Eminenţa Sa îţi doreşte votul.
Pe trăsăturile masive ale nobilului se întipări o nedumerire simulată. Ba chiar foarte prost simulată.
– Nu sunt sigur că înţeleg. Votul meu în ce problemă?
Glokta îşi şterse un strop de umezeală de sub ochiul care-i lăcrima. Chiar trebuie să ne pretăm la nişte dansuri atât de nedemne? Nu avem constituţia potrivită, iar eu nici picioare bune nu mai am.
– În problema celui care va ocupa tronul pe viitor. Lord Ingelstad.
– A, aia…
Da, aia. Idiotule.
– Superior Glokta, sper că nu te voi dezamăgi, şi nici pe Eminenţa Sa, un om pentru care nu am decât cel mai mare respect, spuse Ingelstad, înclinând din cap cu o demonstraţie exagerată de umilinţă, când spun că nu m-aş putea lăsa influenţat, cu conştiinţa împăcată, în nicio direcţie. Consider că, la fel ca tuturor membrilor Consiliului Deschis, mi s-a acordat o încredere sacră. Datoria mă obligă să votez pentru omul care mi se pare cel mai bun candidat dintre toţi concurenţii excelenţi cu care avem de-a face, încheie el cu un zâmbet plin de cea mai mare mulţumire de sine.
Frumos discurs. Un nătărău de la ţară ar putea chiar să-l şi creadă. Cât de des l-am auzit, sau pe altele asemenea, în ultimele câteva săptămâni? Conform tradiţiei, acum ar urma târguiala. Discuţia despre preţul exact al unei încrederi sacre. Cât argint contrabalansează o conştiinţă curată. Cât aur răzbeşte prin obligaţiile datoriei. Numai că azi n-am chef de negocieri.
Glokta îşi înălţă foarte sus sprâncenele.
– Trebuie să te felicit pentru atitudinea dumitale nobilă, Lord Ingelstad. Dacă toţi oamenii ar avea un asemenea caracter, am trăi într-o lume mai bună. O atitudine nobilă, într-adevăr… mai ales când ai atât de mult de pierdut. Poate chiar totul, cred.
Se strâmbă când îşi luă bastonul într-o mână şi se aplecă dureros înainte, pe marginea scaunului.
– Îmi dau seama că nu te vei lăsa influenţat, aşa că acum îmi iau rămas-bun…
– La ce te-ai putea referi, Superior Glokta?
Neliniştea se citea vizibil pe chipul cărnos al nobilului.
– Păi, Lord Ingelstad, la afacerile dumitale necurate.
Obrajii rumeni îşi pierduseră în mare parte culoarea.
– Trebuie să fie o greşeală la mijloc.
– A, te asigur că nu e, replică Glokta, scoţând hârtiile cu mărturisirea din buzunarul interior al hainei. Eşti menţionat adesea în declaraţiile Pânzarilor şefi, înţelegi? Foarte adesea.
Şi ridică în faţă hârtiile foşnitoare, ca să le poată vedea amândoi.
– Aici eşti numit – iar termenul nu-mi aparţine, înţelegi – „complice“. Aici „principal beneficiar“ al unei operaţiuni de contrabandă cum nu se poate mai neplăcute. Iar aici, după cum vei observa – şi aproape că roşesc menţionând-o – numele dumitale şi cuvântul „trădare“ apar într-o vecinătate foarte strânsă.
Ingelstad se înmuie în scaun, lăsându-şi cu zgomot, pe masa de alături, paharul din care se revărsară câţiva stropi de vin. Vai, dar ar trebui neapărat să ştergem acolo. Poate rămâne o pată îngrozitoare, iar unele pete sunt imposibil de înlăturat mai târziu.
– Eminenţa Sa, continuă Glokta, contând pe dumneata ca prieten, ţi-a putut ţine numele la adăpost de investigaţiile iniţiale, spre binele tuturor. A înţeles că nu încercai decât să ţii piept ghinioanelor familiei, şi nu e un om lipsit de compasiune. Dar, dacă ar fi să-l
dezamăgeşti în problema voturilor, simpatia i se va epuiza rapid. Înţelegi ce vreau să spun?
Că eu, unul, consider că am vorbit cât se poate de clar.
– Da… horcăi Ingelstad.
– Şi obligaţiile datoriei? Par mai permisive de-acum?
Nobilul înghiţi în sec; din obraji îi dispăruse complet roşeaţa.
– Sunt nerăbdător s-o ajut pe Eminenţa Sa în orice fel posibil, desigur, dar… problema e…
Acum ce urmează? O ofertă disperată? O mită deznădăjduită? Un apel la propria mea conştiinţă, chiar?
– Ieri a venit la mine un reprezentant al Înaltului Judecător Marovia. Un om pe nume Harlen Morrow. A făcut unele descrieri foarte asemănătoare… şi a formulat ameninţări deloc diferite.
Glokta se încruntă. Nu mai spune…?! Marovia şi viermişorul lui. Mereu cu un pas înainte sau cu un pas în urmă, dar niciodată prea departe.
În glasul lui Ingelstad se strecurase o notă stridentă.
– Acum eu ce să fac? Nu vă pot sprijini pe amândoi! Am să plec din Adua, Superior Glokta, şi nu mă mai întorc niciodată! Am să… am să mă abţin de la vot…
– Blestemăţia asta n-ai s-o faci! şuieră Glokta. Vei vota aşa cum îţi spun eu, iar pe Marovia să-l ia dracu’!
Să-l mai îmboldesc? E dezgustător, dar fie… Nu mi-am mânjit deja mâinile până la coate? Ce contează dacă mai scormonesc prin încă vreo hazna, două…? Îşi lăsă glasul să se înmoaie, ca un tors mătăsos:
– Ieri ţi-am observat fiicele în parc.
Din obrajii nobilului se şterseră şi ultimele vestigii de culoare.
– Trei tinere inocente, în pragul feminităţii, îmbrăcate la ultima modă, una mai frumoasă decât alta. Cea mai tânără să tot aibă… cincisprezece ani?
– Treisprezece… cârâi Ingelstad.
– Aha… făcu Glokta şi-şi răsfrânse buzele într-un zâmbet ştirb. Înfloreşte de timpuriu. N-au mai vizitat niciodată Adua, dacă nu mă-nşel…?
– Nu… răspunse celălalt într-o şoaptă abia auzită.
– Mă gândeam eu. Emoţiile şi încântarea lor, când se plimbau prin grădinile Agriontului, erau absolut fermecătoare. Jur că trebuie să fi atras privirile tuturor peţitorilor corespunzători din Capitală.
Apoi, zâmbetul i se şterse treptat de pe chip.
– Mi s-ar frânge inima, Lord Ingelstad, să văd trei făpturi atât de delicate azvârlite dintr-odată într-una dintre cele mai aspre instituţii penale din Englia. Locuri unde frumuseţea, buna creştere şi firea blândă atrag o atenţie de un cu totul alt soi, mult mai puţin plăcută.
Şi-şi compuse cu grijă un fior de oroare, în timp ce se apleca înainte ca să şoptească:
– Nici măcar unui câine nu i-aş dori o asemenea viaţă. Şi totul numai din cauza indiscreţiilor unui tată care avea la îndemână mijloacele de a îndrepta greşeala.
– Dar fiicele mele n-au fost implicate…
– Alegem un rege nou! Toată lumea e implicată!
Cam dur, poate… Dar vremurile dure cer acţiuni la fel de dure. Glokta se săltă cu greu în picioare, cu mâna tremurându-i pe baston, de efort.
– Îi voi spune Eminenţei Sale că pe votul dumitale poate conta.
Ingelstad se prăbuşi în sine, brusc şi deplin. Ca un burduf de vin înjunghiat. Umerii i se înmuiară, chipul i se fleşcăi de groază şi neputinţă.
– Dar Înaltul Judecător… şopti el. N-ai pic de milă?
Glokta nu putu decât să ridice din umeri.
– Am avut, cândva. În copilărie, eram milostiv până dincolo de graniţa nesocotinţei. Jur că plângeam la vederea unei muşte prinse într-o pânză de păianjen.
Când se întoarse spre uşă, un spasm brutal îi străbătu piciorul şi îl făcu să se strâmbe.
– Durerea neîncetată m-a vindecat.
Tweet