Pe 15 mai a avut loc a treia ediţie a Serilor Nautilus, o serie de evenimente lunare în care stăm de vorbă via Skype cu autori îndrăgiţi din colecţia Nautilus. De această dată, cel care a acceptat invitaţia noastră a fost John Scalzi, autorul seriei Războiul bătrânilor, din care au apărut până acum primele două romane: Războiul bătrânilor şi Brigăzile fantomă.

John Scalzi este unul din cei mai de succes scriitori de science fiction din prezent. Succesul seriei sale se datorează modului în care combină acţiunea, răsturnările de situaţie, umorul, aventura şi tehnologia. El creează o lume în care pensionarea nu înseamnă sfârşitul, ci începutul unei noi vieţi ca soldat în Forţele Coloniale de Apărare. Omenirea a ajuns printre stele, dar universul ascunde şi multe pericole, iar extratereştrii nu se tem de război.

Vă invităm să urmăriţi câteva fragmente din interviul cu John Scalzi pe canalul nostru de YouTube, iar restul interviului îl puteţi citi mai jos.

Ce scriitorii v-au inspirat de-a lungul timpului?

La capitolul science fiction, evident, Robert Heinlein. Dar, când eram copil, am citit Madeleine L’Engle, care a scris A wrinkle in time, Susan Copper, care a scris seria The dark is rising şi Steven Brust, cu seria Vlad Taltos. În afara genului science fiction, au fost mai mulţi scriitori care m-au influenţat. Când voiam să fiu jurnalist, citeam editorialişti, care scriau editoriale politice, precum Mike Royko şi P.J. O’Rourke. Umoriştii au fost la fel de importanţi pentru mine, precum Dorothy Parker, Robert Benchley, oameni care scriu în The New Yorker în anii ’20. În ceea ce priveşte scrisul de dialoguri, am învăţat multe de la cei care scriau scenarii de film, precum Larry Gelbart, Elaine May şi William Goldman, care a scris scenariul pentru The princess bride. Deci toate aceste lucruri, chiar dacă scrii într-un singur gen, precum science fiction-ul, toţi aceşti scriitori te pot influenţa şi poţi lua ce ai citit şi ce ai învăţat de la ei în genul abordat de tine.

O întrebare capcană: ce filosofi te-au inspirat?

Cel care îmi place cel mai mult nu cred că este unul foarte cunoscut. Este vorba de J.L. Austin. A scris mai multe cărţi despre cum folosesc oamenii limbajul. Cea mai faimoasă carte a sa este How to do things with words. Ideea din spate este: „cuvintele nu se întâmplă pur şi simplu”. Motivele pentru care oamenii folosesc anumite cuvinte şi ceea ce încearcă să obţină când le folosesc şi că verbele nu doar descriu, ci pot fi o acţiune intrinsecă. De exemplu, când te căsătoreşti, îi ceri persoanei să fie soţia/soţul tău şi spui „I do”, iar când spui asta nu descri o acţiune, ci chiar o faci în acel moment. Şi faptul că Austin era foarte interesat de ceea ce înseamnă limbajul şi ceea ce poate face a fost foarte interesant pentru mine pentru că, evident, ca scriitor trebuie să fii preocupat nu doar de ceea ce limbajul descrie, dar şi de ceea ce face şi ce fac oamenii cu acesta, când vine vorba de personajele tale şi orice. Deci, el este filosoful care m-a influenţat foarte mult.

Să vorbim despre primul dvs roman, Agent to the stars. Ştiu ca aţi avut o experienţă interesantă cu el, pentru că aţi ales să îl urcaţi pe blog, gratis şi să cereţi donaţii. Cum a funcţionat?

Motivul pentru care am făcut asta a fost că acest roman l-am scris pentru a afla dacă pot scrie un roman. Nu l-am vândut, nu am plănuit să îl trimit nimănui, doar l-am pus online pentru a vedea cum e să scrii un roman, dacă pot, ce ar fi de corectat, înainte să scriu un roman pe care să îl vând. Dar când l-am terminat, mi-am dat seama că pot scrie un roman, dar că nu am o editură săîl public. Dar aveam un site, aşa că l-am urcat pe site şi le-am spus oamenilor că dacă sunt interesaţi să îl citească e perfect şi dacă chiar le place să îmi trimită un dolar. Asta se întâmpla înainte să existe PayPal sau alte metode uşoare de a trimite bani online, cam 1999. Aşa că am lăsat adresa mea de acasă pentru ca oamenii să îmi trimită bani. La fiecare câteva zile deschideam cutia poştală şi găseam plicuri cu câte un dolar. Deci oamenii trimiteau fizic bani într-un plic. După câţiva ani le-am spus să nu mai trimită bani. Făcusem în jur de 4000-5000 de dolari. Nu este o sumă uriaşă, dar a fost frumos să ştiu că mi-au trimis oamenii bani. Dar experienţa m-a învăţat că pot scrie un roman. Încă mai este pe site, dar acum trebuie să plăteşti pentru el. A fost distractiv. Şi a fost prima oară când cineva a făcut asta.

Da, astăzi avem crowdfunding, dar era interesant să găseşti pe vremea aceea bani în cutia poştală. Nu vreau să îmi imaginez ce ziceau vecinii.

A fost amuzant, pentru că am început să scriu când ne-am luat o casă. Când ne-am mutat, vecinii au venit să ne cunoască şi au întrebat-o pe soţia mea cu ce se ocupă, iar ea lucra la o agenţie imobiliară şi m-au întrebat şi pe mine, iar eu le-am spus că sunt scriitor. Puteai să citeşti pe feţele lor cum mă judecau, se gândeau că sunt un leneş care trăieşte pe banii soţiei, pentru că scriitorii nu fac bani. Şi abia când am avut un articol într-un ziar m-au crezut.

În legătură cu Războiul bătrânilor şi filosofia, mi-a plăcut că romanul, deşi are mult umor, abordează subiecte importante şi astăzi: rolul războiului, diplomaţia, acţiunile individului şi altele. Aţi intenţionat ca romanele dvs să aibă un mesaj pacifist?

Ce e intersant pentru mine este că cititorii se apropie de Războiul bătrănilor cu propriile opinii şi aşteptări despre subiect. De exemplu, aici în SUA, mulţi oameni au citit romanul şi au presupus că sunt conservator, pentru că vorbeam despre război, despre lupte şi despre profesia militară ca un lucru onorabil, iar aici, acest subiect e abordat de scriitori conservatori. În afara Statelor Unite, mulţi au presupus că sunt liberal pentru lucrurile menţionate, pentru că discutam natura războiului, despre ce fac oamenii într-un război şi dacă diplomaţia este cea mai bună soluţie, ceea ce cred că e. Ceea ce cred mulţi oameni depinde de cine sunt şi ce aduc ei în poveste. Personal cred, iar asta se dezvăluie pe măsură ce parcurgi seria, că soluţia militară nu este singura soluţie. De multe ori trebuie să încerci diplomaţia sau să faci altceva decât să trimiţi la luptă cât mai mulţi oameni înarmaţi. Se pare că, deşi par conservator pentru publicul din SUA, tind să fiu mai liberal. În acelaşi timp, aşa cum am spus, nu opiniile mele sunt cele mai importante, ci opiniile celor care citesc cartea prima oară. Asta este interesant pentru mine: ce aduc oamenii în poveste şi cu ce rămân după.

Care este relaţia dvs cu cititorii, pentru că, încă de la început aţi avut susţinerea lor. Cum s-a dezvoltat relaţia de-a lungul anilor?

Am fost norocos, pentru că încă dinainte să public un roman am avut mulţi susţinători. Când am publicat Războiul bătrânilor, deja exista un public pentru el. Şi ceea ce îmi place este că întotdeauna a fost uşor pentru cititori să mă găsească şi să îmi spună ce cred despre anumite lucruri. Uneori sunt lucruri pozitive, alteori nu. Unul din avantajele erei în care trăim, pentru mine cel puţin, este că oamenii se simt liberi să pună întrebări sau pot să ofere criticile lor. Critica poate fi de mare ajutor. Pentru mine, ca scriitor, a fost avantajos că înainte am fost critic, iar asta m-a ajutat să accept mai uşor criticile pe care le primeam.  Prefer să citesc o cronică în care sunt criticat constructiv, decât să mi se spune simplu că e oribil ceea ce am scris. Îmi place că oamenii pot să mă caute şi să vorbim. Am întâlnit şi oameni care mă urăsc şi nu le place ceea ce scriu, dar mă gândesc că ăsta e hobby-ul lor şi nu mă deranjează.

Ce v-a inspirat să scrieţi Războiul bătrânilor şi personajul John Perry? Care a fost punctul de plecare?

Ideea originală şi cea mai uşoară descriere este că povestea e Infanteria stelară cu bătrâni. Prin John Perry am încercat să creez un personaj care, în SUA cel puţin, dar pare să fi funcţionat şi în alte părţi, să pară un oarecare, un în care se poate regăsi oricine, un personaj plăcut şi uşor de urmărit. Un lucru amuzant este că oamenii cred că Perry e modelat după mine, ceea ce este fals. E adevărat că prenumele lui este John, că este scriitor şi că în primele capitole trăieşte practic în casa mea. Dar nu ar trebui să fie. Personajul care se aseamănă cel mai mult cu mine este, de fapt, Harry. Dar Perry este un personaj care poate fi admirat şi de aceea este aşa cum este.

Obişnuiaţi să scrieţi cronici de film. Cum v-a influenţat asta scrisul? Romanele dvs sunt foarte cinematice.

Sigur. Am fost critic de film cu normă întreagă timp de 5-6 ani, dar am continuat să scriu despre filme. Când eram critic vedeam 7, 8, poate chiar 9 filme pe săptămână. Trebuia să urmăresc poveştile, deci, în multe feluri, am învăţat să scriu poveşti din filme. Războiul bătrânilor se poate citi ca un film, are o structură pe trei acte, cum se face în filme, are mult dialog şi când l-am trimis prima oară agentului meu, m-a întrebat dacă am scris mai întâi un scenariu şi l-am adaptat după într-un roman. L-am scris de la bun început ca roman, dar, pentru că am petrecut atât de mult timp urmărind filme, a fost un mod firesc în care să scriu povestea. Acest lucru face cartea mai uşor de citit şi trezeşte şi interesul celor care chiar fac filme. Am multe din cărţi care au fost considerate pentru ecranizări tv sau de cinema. Le citeşti şi poţi vedea cum ar arăta e ecran. Dacă vor fi produse până la urmă este cu totul altă chestiune, dar, cel puţin, există interesul. În mod sigur, acest lucru m-a influneţat ca scriitor.

Există vreun film în producţie în acest moment?

Războiul bătrănilor este considerat pentru un serial şi vom vedea dacă va fi filmat. Redshirts, romanul care a câştigat premiul Hugo în 2013, e în lucru ca serial studiourile tv FX. Collapsing Empire , roman publicat chiar anul acesta, este luat în considerare. Mai sunt şi altele în negocieri. Este minunat că romanele mele sunt luate în considerare, dar trebuie să ne bucurăm când le vom vedea pe ecrane, pentru că atunci ştii că se vor întâmpla. Lucrurile acestea durează. Războiul bătrănilor este în producţie de 7 ani. Durează. Dar mă bucur.

Aţi vorbit de Redshirts, care nu a fost încă tradus la noi. Ne puteţi spune mai multe despre acest roman? Este inspirat din Star Trek?

Da. Cred că majoritatea ştiu ce înseamnă redshirts. În Star Trek, Scotty, Spock şi căpitanul Kirk se duc pe o planetă şi cu ei merg şi ofiţeri de securitate. Cineva trebuie să moară şi, evident, nu o să fie cei ale căror nume apar în generic. Mereu sunt Jones sau Smith cei care sunt ucişi de lasere sau de klingonieni. Redshirts este despre aceste personaje şi ce se întâmplă când realizează că vor muri când merg în aceste misiuni. Dacă toţi prietenii tăi nu s-ar mai întoarce din aceste misiuni, vei spune că nu mai mergi. Despre asta este vorba. Şi, pentru că vorbeam mai devreme, asta este cartea în care mi-a fost utilă diploma în filosofie, pentru că vorbeşte despre aceşti oameni care, în contextul universului mare, sunt personaje dispensabile, dar în universul propriu sunt importante şi cum, chiar dacă universul este crud, au o funcţie de îndeplinit şi, în acelaşi timp, vor să trăiască.

Un element important din romanele dvs este umorul. Care sunt ingredientele cheie pentru a scrie umor bun?

Umorul nu funcţionează la fel ca drama, de exemplu. Când scriu o scenă care trebuie să fie dramatică, să te facă să plângă, dacă funcţionează perfect vei plânge, dacă funcţionează parţial te vei simţi trist, dar are un efect. Chiar dacă nu funcţionează aşa cum ar trebui, tot vei şti că trebuie să fie o scenă tristă şi dramatică. Când scrii umor, ori nimereşti gluma, ori nu. Ori râzi, ori spui că nu a fost deloc amuzant. Umorul este ceva sensibil şi e greu să scrii ceva ce toată lumea va considera amuzant. Primul pas când scrii umor este să înţelegi că nu toată lumea va înţelege gluma. Oricât de mult ai încerca să o faci amuzantă, oricât de universal ai scrie, mereu va fi cineva care va spune că gluma nu e bună. Odată ce înţelegi asta, încerci să afli ce consideri tu amuzant şi de ce funcţionează pentru tine. Umorul e ceva ce trebuie să înveţi să faci si poate dura mult timp până înveţi să scrii umor. Acesta e sfatul meu: află ce crezi tu că e amuzant şi continuă până când faci pe cineva să râdă.

Ce îmi place este că nu ai crede că umorul se traduce în toate limbile, dar, cumva, în cărţile dvs funcţionează, ca în multe cărţi bune de satiră, în ciuda diferenţelor culturale.

La un moment dat aţi fost preşedintele Asociaţiei de scriitori science fiction şi fantasy. Cum a fost experienţa?

A fost ca şi cum strânge pisicile în turmă. Scriitorii sunt oameni solitari. Scriem singuri, dar, în acelaşi timp, este în interesul nostru să lucrăm împreună. Dar, când ai oameni care lucrează singuri, sunt introvertiţi şi fac lucrurile doar aşa cum vor ei şi încerci să îi faci să lucreze împreună, e foarte greu. Funcţia mea însemna să încerc să îi fac să se îndrepte spre aceeaşi direcţie. Iar asta presupune să ştii să comunici cu oamenii, să lucrezi cu ei, să afli ce îi motivează. A fost experienţă utilă, din care am învăţat multe.

În prezent, mulţi scriitori preferă să se publice singuri, dar dvs aţi rămas cu editurile. Funcţionează mai bine pentru dvs sau care este motivul?

Primele cărţi le-am publicat singur şi a fost interesant. Dar, am învăţat că sunt multe lucruri legate de publicarea unei cărţi la care nu mă pricep. De exemplu, corectura, paginarea, copertarea, sunt lucruri la care nu sunt bun şi vreau ca oameni care se pricep să se ocupe de ele. Pentru mine, modelul tradiţional al editurilor funcţionează. Asta înseamnă că trebuie să mă concentrez doar pe două lucruri. Primul, să scriu cartea. Şi al doilea, partea de marketing. La asta mă pricep. Sunt mulţi care preferă să publice singuri, pentru că vor să se ocupe de tot. Vor să facă paginarea, corectura, coperta, marketing-ul şi distribuţia. Şi cred că asta e minunat. Uneori, nu ai de ales. Uneori nu poţi găsi o editură, poate pentru că nu există piaţa pentru cartea tau sau din alte motive. Eu sunt norocos. Am o editură care vrea să continue să mă publice. Iar asta e bine pentru mine pentru că pot să mă concentrez pe scris şi pe vorbitul despre cărţile mele, lucruri la care mă pricep. Şi mai sunt şi alte detalii. De exemplu, nu aş putea să mă public singur în România. Nu aş ştii cum să fac asta şi e bine pentru mine că existaţi voi (n.r. Editura Nemira), pentru că voi vă ocupaţi de tot, iar eu văd ediţia în română la final.

Lucraţi cu acelaşi editor de la început?

Da. În SUA lucrez cu aceeaşi editură de mult timp, Tor Books. Tocmai am semnat un contract pe 10 ani şi 13 cărţi cu ei şi voi lucra cu ei mult timp de acum înainte. Iar editorul meu este acelaşi încă de la Războiul bătrânilor, Patrick Nielsen Hayden. Este un editor foarte bun pentru mine. A câştigat premii Hugo pentru editare şi publicare. Avem o relaţie foarte bună şi lucrăm bine. Dacă ceva nu funcţionează el îmi spune, iar eu nu mă voi supăra. Sunt norocos să am acelaşi editor de 10 ani şi în următorii 10 ani.

Care credeţi că sunt cele mai mari provocări ale unui scriitor în prezent?

În multe feluri, sunt aceleaşi dintotdeauna. Prima, să ajungi să fi publicat. Iar a doua, să găseşti un public. Pentru fiecare scriitor care are succes, sunt o sută care nu reuşesc. Trebuie să accepţi că nu a funcţionat şi să continui să încerci. Trebuie să crezi în tine și să știi că, deși nu a funcţionat din prima, urmează încă o carte şi încă una.