Jocurile Foamei (The Hunger Games) de Suzanne Collins, în curs de apariţie în colecţia Nemira Junior.

Cum spuneam la sfârşitul însemnării precedente, titlul sună cel puţin incitant – cel puţin pentru mine 😀

Când mi s-a încredinţat traducerea, mi s-a atras atenţia că e „o carte de aventuri… pentru adolescenţi”. Într-adevăr, aceasta e eticheta pusă de autoare şi purtată în ţara de baştină a romanului, de unde a ajuns la noi însoţit de elogiile cititorilor – nu numai adolescenţi.

Acum, după ce l-am parcurs pe îndelete, cu acea atenţie acordată fiecărui cuvânt impusă de o traducere, pot spune că mă bucur fiindcă mi se oferă ocazia de a-mi face cunoscută propria opinie. În ochii mei, Jocurile Foamei este un roman SF, mai exact o distopie, cu nimic mai prejos decât oricare alta, dar mai presus decât multe altele prin stilul simplu, dar foarte plăcut, uşor de citit (şi de tradus!), prin ritmul extrem de alert al acţiunii, prin suspansul prezent în fiecare moment şi prin ceea ce se întrezăreşte printre rândurile care te ţin cu sufletul la gură:

• un avertisment asupra lumii pe care suntem pe cale să ne-o „făurim” (teritoriu restrâns de revărsarea oceanelor îmbogăţite de gheţarii topiţi, populaţie redusă, foamete, prăpastie imensă între clasele sociale, binefacerile progresului tehnic monopolizate de „elita” societăţii, luptele sângeroase pe primul loc în topul preferinţelor „marelui public”);

• o paralelă îngrijorătoare la inechităţile şi distracţiile lumii noastre (în speţă, concursurile televizate, setea de a vedea „în direct” lucruri ieşite din comun);

• evidenţierea bucuriilor simple ale vieţii, aflate la îndemâna oricui (căldura prieteniei unui animal – chiar dacă nu e decât un motan jegos sau o capră, dragostea unei surori sau a unui frate, ajutorul primit de la un prieten, savoarea unei simple bucăţi de pâine, aerul proaspăt al pădurii);
• instinctul de conservare pus în balanţă cu dragostea şi cu omenia;
• şi altele, pe care sunt convinsă că un cititor atent le va descoperi.

Este adevărat, eroi cărţii sunt adolescenţi – maturizaţi înainte de vreme de societatea în care îşi duc traiul. Katniss Everdeen nu ştie cum să cucerească inima unui băiat, deşi are şaisprezece ani; e ultima dintre preocupările ei, fiindcă îşi hrăneşte familia de când nu avea decât doisprezece, vânând cu arcul aproape zi de zi, cu toate că vânătoarea e interzisă de legile statului în care trăieşte, numit sugestiv Panem.

„Panem et circensis”, reţeta fericirii plebei din Roma antică, e preluată de Capitoliu, capitala unei ţări înălţate pe ruinele Statelor Unite, de unde sunt guvernate cu mână de fier douăsprezece districte, cărora nu li se îngăduie să uite că s-au răzvrătit cândva. Cu deosebirea că acest Capitoliu păstrează pentru sine atât pâinea, cât şi circul – sângeroasele Jocuri Anuale ale Foamei, pe care doar locuitorii săi răsfăţaţi de soartă le gustă cu detaşare, preocupaţi numai de pariuri, fiindcă în arena măcelului nu se află nici unul dintre copiii lor.

Prin urmare, recomand Jocurile Foamei cititorilor de orice vârstă, amatori de SF sau nu, indiferent dacă nu-şi doresc nimic altceva decât o lectură extrem de antrenantă sau dacă le place să pătrundă în profunzimea unei poveşti, descifrând mesajele de dincolo de cuvinte.

Tweet