”Când mă refer la scriitor, frapează, în primul rând, realismul viguros, cu o tendinţă manifestă pentru detaliul crud, deseori grotesc, atât la nivelul situaţiilor, cât şi al limbajului. Mircea Daneliuc a dezvoltat o proză de observaţie caracterologică ce surprinde o tipologie umană şarjată fără cruţare, cu elemente de vehementă satiră socială şi politică” Nicolae Tomescu

Unii poate nu aţi auzit de Mircea Daneliuc, alţii îl ştiţi probabil datorită filmelor sale. Indiferent în care categorie vă aflaţi , v-aş recomanda să faceţi cunoştiinţă şi cu scriitorul, pentru că veţi fi surprinşi de lumea descoperită în paginile cărţilor sale. Realismul său e altfel, dialogurile atât de vii cum n-am întâlnit decât la Raymond Chandler.

O calitate aparte a stilului său e felul în care reuşeşte să se muleze după fiecare personaj în parte, trecând prin diferite medii, vârste ori perioade, bifând tipologii clare şi scoţând în relief o parte mai neplăcută a societăţii în care trăim. Daneliuc abordează cu curaj şi fără perdea subiecte precum moartea, atât cea naturală cât şi crima sau sinuciderea. Nu se sfieşte să vorbească nici despre prostituţie, revoluţie sau pedofili. Unele situaţii sunt cele cu care fiecare dintre noi s-a confruntat, despre altele măcar am auzit. Nu lipseşte nici umorul pentru a mai îndulci un pic gravitatea situaţiilor, dar totuşi, închizând această carte nu poţi decât să rămâi cu un gust amar, pentru că Mircea Daneliuc te forţează să intri în contact cu o latură a vieţii pe care tindem să o ignorăm, închidem ochii prefăcându-ne că nu există.(mai ales dacă nu ni se întâmplă nouă sau nu ne afectează).

Băiatul fără sprâncene e al doilea volum de ”proză scurtă şi nuvele” al lui Mircea Daneliuc, dar şi dovada unui artist complet, capabil să imprime un stil cinematografic şi în textele sale, prin dominanţa unor monologuri vii şi colorate. Cu un argou prea forţat ar zice unii. Dar dacă te-ai asculta un pic cu sinceritate, ţi-ai pleca privirea de ruşine. Nimic nu e forţat în stilul lui Mircea, cu bune cu rele, mai luminos sau mai grotesc, nu-i altceva decât oglinda societăţii noastre.

43 este fără îndoială textul cel mai sumbru, mustiind de-o absurditate kafkiană: „Afară se închisese, stătea a ploaie, odaia căzuse parcă în beznă, în suflet aceeaşi negreaţă, săracu’ Mişu, Dumnezeu să-l ierte. Uite-aşa , mâine-poimâine…Odată nu mai răspunde omul pe internet sau la telefon şi dispare! Îi scrii de două, trei ori şi vezi că nu mai vine nimic, omul e deja în văzduh, e delete. Piele italiană, talpă de talpă, ştanţat pe ea 43.”. În timp ce Mişu zace nemişcat pe masă, Petrişor, nu se poate gândi la altceva decât la papuci, ai lui şi ai mortului. Ceea ce pare de condamnat e mai degrabă de compătimit, nu-i greu de intuit cât de tare îl sperie pe Petrişor trecerea timpului. Nu fusese sigur nici măcar dacă are 66 sau 67 de ani. La vârsta lui, un an în plus sau în minus face mult. Poate situaţia creată pare dusă la extrem, dar personajul creionat aici e o tipologie destul de des întâlnită, aceea a omului care tinde să nege tot ceea ce-l deranjează sau de care se teme. Indiferenţa în astfel de cazuri nu e starea reală, ci un camuflaj, un mijloc de apărare pentru cei care se simt prea fragili, temându-se că a simţi, a reflecta la anumite emoţii, i-ar putea face bucăţi.

Dacă în Paganini autorul ne transportă peste hotare, punându-şi personajele într-o situaţie penibilă iscată de ezitari şi poate de orgolii, în Balentine ne întoarcem nu doar în ţară ci şi în timp, pe vremea revoluţiei de la ’89, unde frica e personajul principal. Dorel nu e un el, iar Prima pană n-are nimic de-a face cu vreun animal( o pană de găină sau pană de scris- credeam eu), ci mai degrabă e o chestiune strict masculină, ştiţi voi la ce mă refer. Ceaiuri reci nu o să te lase rece, ci doar confuz. Eseu despre plăcere îţi dă un gust amar, când realizezi că uneori victima e cel puţin la fel de perfidă precum agresorul.

Norocul începătorului te lasă perplex. După ce înfige furculiţa în beregata amantului soţiei sale, Stelu…ajunge la pescuit. Relaxat. Atât de lipsit de mustrări de conştiină încât te face să-ţi doreşti ca peştele acela uriaş, cu care se lupta să-l scoată la mal, să fie un pretext ca să se întoarcă roata, să-şi plătească fapta.

Băiatul fără sprâncene, textul care dă şi titlul acestui volum e mai amuzant. Cum ajunge elevul să îşi radă nu doar sprâncenele, ci tot părul de pe corp? Cine e de vină, profesoara? Sau Pissy? Nu vă spun, dar vă avertizez, e o poveste atât de bine scrisă încât…provoacă mâncărimi, de parcă citind ne-am pricopsi şi noi cu lighioanele ce mişună prin ea.

Autor: Elena Potocean

Sursa: BookBlog