Editura Nemira a lansat în luna decembrie un nou roman semnat de scriitoarea de origine indiană Jhumpa Lahiri – Porecla, în colecția Babel.

Curiozități despre Jhumpa Lahiri:

• Numele autoarei este Nilanjana Lahiri; pentru că și-a dat seama că majoritatea colegilor ei americani nu îi vor putea pronunța corect numele, a început să se prezinte drept Jhumpa (Jhumpa fiind porecla ei).
• De la o vârstă fragedă, Lahiri a observat cât de mult îi lipsește mamei ei orașul Calcutta, cu datinile și tradițiile sale – acest dor i-a influențat operele și stilul.
• Fiind mereu fascinată de limba italiană, după ce a scris pentru o perioadă îndelungată în engleză, Lahiri s-a hotărât să scrie în italiană. Autoarea a mers pentru prima oară în Italia când avea 20 de ani, într-o vacanță cu sora ei. S-a mutat cu familia în Roma în 2012.
• Interpreter of Maladies, volumul de proză scurtă cu care a debutat, a câștigat premiul PEN/Hemingway Award (Cel mai bun debut la categoria ficțiune) și Premiul Pulitzer pentru ficțiune.
• Președintele SUA  Barack Obama a desemnat-o membră a comisiei sale pentru artă și umanitate.

O dată ca niciodată, o femeie și-a dorit să fie altcineva. Așa începe The Exchange, una dintre poveștile pe care le-ai scris în italiană, inclusă mai târziu în cartea In altre parole. Reprezintă începutul metamorfozei tale în alt autor. Ce poate să împingă o persoană spre o astfel de transformare?

Un sentiment apăsător de frustrare, de nesatisfacție, pe care l-am folosit pentru a căuta o identitate puternică, acceptabilă… identitatea mea. Acum, dorința a devenit o capcană. Identitatea este un concept fluid, asemenea metamorfozei. Ovid vorbește și el despre această fluiditate în operele sale.

Ai menționat că Metamorphoses este o carte foarte importantă pentru tine.

Da, este o carte fundamentală pentru mine și devine din ce în ce mai importantă. De asemenea, să traduci, este tot un tip de metamorfoză. Am tradus o carte (Ties, de Domenico Starnone), predau un curs de traducere la Princeton și subiectul este întotdeauna același: metamorfoză, transformare. Când o ființă, o entitate, devine altceva.

Doi autori, unul bine versat în limba engleză, altul încă explorând limba italiană. Cum trăiesc împreună, zi de zi?

Mă simt expusă, vulnerabilă, așa cum ar trebui. Un artist trebuie să fie familiarizat cu aceste sentimente. La un moment dat, am ajuns o autoare celebră și sunt recunoscătoare pentru această realizare, însă, atunci când scriu, atunci când încerc să scriu, întotdeauna mă simt inconfortabil. Trebuie să explorezi. În cărțile mele, mereu mă întreb: de ce sau de cine încerc să fug, de ce această metamorfoză, de ce această evadare, unde trebuie să ajung, ce încerc să las în urma mea?

Caut libertatea de a scrie în felul meu, orice îmi doresc, în orice limbă, în orice format, fără presiune.

Comandă Pachetul Jhumpa Lahiri

La ce presiune faci referire?

De exemplu, pentru că am postat In Other Words și aici, în SUA, oamenii gândesc „Uite, acest autor a făcut ceva foarte neobișnuit, scrie în italiană”. Și mulți mă întreabă: „Dar această carte, scrisă în italiană, este o excepție, nu-i așa? Nu face parte dintr-un plan mai complex, de viitor, nu? Dar nu vei mai scrie despre mine, despre familia mea, despre experiențele mele?”.

Acest sentiment de așteptare poate să fie comparat cu o povară și mă împiedică să scriu. Aș prefera să îmi caut altă ocupație. Pentru mine, scrisul înseamnă libertate, așa că atunci când ajung într-o cușcă, într-o capcană, sau în fața cuiva care îmi spune „Nu, tu trebuie să scrii într-un anumit mod, în această limbă, despre aceste subiecte, respectând anumite condiții.”, mă cuprinde un sentiment neplăcut. Desigur, întotdeauna te aștepți să fii judecat, dar unele critici pot să fie dăunătoare.

Care sunt criticile care (te) afectează cel mai mult?

„Trebuie să urmezi o cale, trebuie să te supui, trebuie să scrii pentru alții”. Nu, nu sunt de acord. Pentru mine, scrisul este o formă de exprimare, de comunicare. Scrisul nu poate să fie schimbat sau ajustat după preferințele sau nevoile cititorului. Bineînțeles, întotdeauna va exista un cititor care va gândi așa, dar, când scriu, încerc să nu mă gândesc la acea persoană ipotetică.

Cred că mulți autori de succes scriu avându-l pe cititor în minte încă de la început, ceea ce este foarte periculos. În urmă cu câțiva ani, când am început să vorbesc despre acest proiect al meu, un volum de proză scurtă cu povești scrise în italiană, multe persoane mi-au zis: „Nu face asta, este un pas greșit”. Și nu vorbesc despre autorii italieni: cei mai mulți dintre ei au fost autori americani. I-am întrebat: De ce, de ce nu pot? Nu am putuț să le înțeleg preconcepția. Și mi-au răspuns: „Cititorul nu are nevoie de un astfel de experiment.” Nu sunt de acord: pentru mine, scrisul este și o preocupare egoistă. O carte s-ar putea să fie pe placul unui cititor într-un anumit moment, după câțiva ani sau niciodată, dar eu nu trebuie să scriu cu această idee în minte. Scrisul, mai presus de toate, este un dialog intern.

Comandă Distanța dintre noi

Altfel, nu ai putea să îi oferi cititorului ceva cu adevărat autentic?

Exact. Este abordarea mea în ceea ce privește scrisul: întotdeauna a fost așa, chiar și cu primele mele cărți, când scriam în engleză. Scrisul în italiană este un drum dificil, unul foarte privat, unde simt că niciodată nu sunt în siguranță. Dar așa trebuie să fie: senzația – este bună pentru mine și este important să continui.

Spui că limba ta natală, a fost, într-un fel, prima ta limbă străină. Născută în Anglia, cu părinți originari din Bengali, crescută în SUA, tu ai scris că „sunt exilată chiar și de definiția exilului.” Crescând între două limbi străine, niciuna care să semene cu a ta… cât de mult te-a influențat acest aspect în căutarea celei de-a treia?

Fără nicio îndoială, am fost motivată de dorința de a avea o limbă pe care să o pot numi a mea. Cu limba italiană am o relație foarte apropiată. Când am fost tânără, am vrut să stăpânesc o altă limbă, prin ea să-mi găsesc o identitate precisă, o cultură, o țară, un loc pe care să-l pot numi acasă. Acum, însăși definiția posesiunii mă duce cu gândul la o altă capcană. Fiecare legătură formată cu o limbă străină aleasă de tine reprezintă o cale ascendentă: minunată, incitantă, cu multe urcușuri și coborâșuri. O cale a vieții.

Italiana este limba pe care am ales-o: nu pot să o numesc „străină”, pentru că atunci când vorbesc sau citesc în italiană… sunt acasă.

Ai spus de mai multe ori că Italia și India au multe lucruri în comun.

Desigur: două culturi foarte vechi, importanța familiei și a originii, numeroasele dialecte, rolul important, oarecum central, al mâncării. SUA, pe de altă parte, este o țară foarte diferită, una tânără, care, din multe puncte de vedere, îmi este foarte străină. În Italia, în Roma, nu mă simt atât de pierdută.

Comandă Porecla

Ai observat mici diferențe în personalitatea ta, când vorbești aceste trei limbi străine? Dacă sunt trei Jhumpa, cum sunt ele?

Da, sunt trei Jhumpa. În italiană, în ciuda efortului constant, sunt mult mai jovială. Mi se spune că zâmbesc mult mai des. Și sunt mult mai activă: este un proiect de viață. Când conștientizez că nu știu un anumit cuvânt, devin imediat activă. Iau mereu notițe, pe un carnet sau mental. Sunt mai atentă, mai precisă. În engleză, sunt mult mai relaxată. Legătura este mai puternică: este limba în care am învățat să scriu, limba în care am studiat, sunt mult mai relaxată, dar, în același timp, sunt mai precaută, pentru că engleza a fost, de la bun început, limba celorlalți. cea vorbită în afara casei și de care mama a fost puțin speriată.

Ai spus că „nevoia de a scrie se naște din disperare și din speranță”. Ce formă au luat disperarea și speranța pentru tine?

Am fost disperată pentru că nu am vrut să accept o altă cale, una mai sigură. Am ales-o pe cea mai riscantă, dar care, într-un final, este cea mai potrivită pentru mine și mă face fericită, o femeie și o persoană realizată. Și nu mă refer la succes. Speranța mea? Să fac ceea ce îmi place, transformându-mi pasiunile într-un „loc de muncă”.

Surse: Shethepeople, Lithub