Valentin Nicolau: „Românul, născut supravieţuitor, nu are cum să devină eroul propriei istorii, pentru că mai mereu a supravieţuit în istoriile altora.”

– Domnule Valentin Nicolau, aţi spus că teatrul este, pentru dumneavoastră, “un exorcism”. Ce vă “bântuie”, ce vreţi să exorcizaţi?

– Personajele, poveştile care mă urmăresc şi nu-mi dau pace. Interferez cu lumi care mă domină. Sunt interfaţa dintre cotidianul meu şi lumea de dincolo de gând. Nu pot ţine la nesfârşit uşa închisă. Scrisul nu înseamnă doar să laşi uşa să se deschidă, presupune starea călăuzei care ştie să treacă dintr-o lume în alta pe acel parcurs tainic care transformă.

– De unde aveţi nostalgia mării şi a călătoriilor pe mare?

– Din pântecul mamei, poate. Apoi din zilele copilăriei petrecute pe malul Dunării – fluviul ce-şi caută marea. Din viaţa dusă câţiva ani pe mare, în vremea studenţiei, când am făcut cercetări marine, mai precis prospecţiuni geofizice pe platoul continental al Mării Negre. Sună prozaic, dar fost o perioadă fabuloasă din viaţa mea.

Zăbovim, preţ de câteva întrebări, asupra biografiei dumneavoastră post-decembriste. Mai întâi: cum aţi făcut (şi de ce) dintr-un munte o editură?

– Multe dintre obsesiile noastre le descărcăm în fapte curente, dăndu-le semnificaţii pe care le înţelegem abia mai târziu. A fost un fel de anticipare simbolică a unei intenţii care la momentul respectiv părea doar o rutină. Când a trebuit să dau nume editurii care publica Ziarul Ştiinţelor şi al Călătoriilor, obligat de o schimbare de legislaţie, am testat împreună cu câţiva prieteni nume din mitologie, acronime, tot felul de jocuri de cuvinte. Trecând la geografie, m-a fascinat rezonanţa numelui unui munte, a unui vârf de munte din Carpaţii Orientali: Nemira. Suna seducător, nu-mi pot explica exact de ce m-a vrăjit. Primul slogan al editurii botezate astfel în 1991 fost “Un munte de cărţi, un sigur pisc – Nemira”. Aveam să descopăr abia mai târziu, chiar pe pielea mea, că Nemira înseamnă fără pace, nelinişte…

– Mă înşel eu sau la începutul anilor ’90 Nemira publica mai mulţi autori români decât acum?

– La Nemira au debutat mulţi dintre scriitorii consacraţi astăzi. Credeam că misiunea pe care mi-o asumesem, de a căuta tineri scriitori talentaţi, va genera un val nou în literatura română, unul semnificativ. Nu am crezut în literatura de sertar, de aceea am mizat aproape totul pe scriitorii tineri, cei nepervertiţi de compromisurile anilor de dinainte de ’89, apţi să se confrunte cu lumea largă ce abia li se deschisese.

– De ce aţi renunţat la concursul (anual) de debut (la categoriile proză/ eseu) al editurii?

– Sunt unul dintre puţinii editori independenţi din România. Eu şi Nemira trăim din cărţile pe care le vindem. Ador aventura, dar trebuie să fiu şi lucid, să mă opresc atunci când jocul devine periculos. Dacă m-aş prăbuşi, nimeni nu ar veni să-mi întindă o mână de ajutor. De aceea trebuie să am permanent puterea de a mă ridica singur din căderile mele. România m-a învăţat în anii aceştia că întotdeauna se poate şi mai jos, şi mai rău. N-am crezut-o din prima, am fost al naibii de îndărătnic şi asta m-a costat mult. Am scăzut ritmul de editare a tinerilor scriitori români atunci când pierderile financiare ajunseseră să pună în pericol întreg edificiul Nemira. Chiar şi aşa, cred că mi-am îndeplinit în mare măsură misiunea la acea epocă, la Nemira debutând Caius Dobrescu, H.-R. Patapievici, Lucian Vasilescu, Daniel Bănulescu, Claudia Golea, Sebastian A. Corn, Dănuţ Ungureanu, Radu Jörgensen, Cristian Preda şi încă alţii… Un concurs de anvergura şi cu rezultatele pe care le-a avut cel organizat de editura Nemira în anii nouăzeci poate fi revitalizat oricând.

– Ce v-a determinat să vă intersectaţi cu politica/politicul (aţi fost într-o vreme chiar consilier al unui prim-ministru) şi de ce v-aţi retras din acel “context”?

– Atracţia, aproape morbidă, de a vedea mecanismul puterii de dincolo de uşile închise. De a înţelege ce se întâplă cu adevărat în sfera guvernării. Cum e să fii la butoanele istoriei. Am plecat de acasă, lăsând totul baltă vreme de câţiva ani şi după multe peripeţii a trebuit să optez. Cutreierasem spaţiul puterii, văzusem şi trăisem atâtea experienţe la nivelul cel mai înalt, însă mă măcina permanent o stare schizoidă. Am înţeles că orice aş face nu voi avea decât două soluţii: să mă fac ca “ei”, ca politicienii, sau să mă întorc acasă. Şi m-am întors acasă, atât de târziu că aproape nu am mai găsit nimic din Nemira. Din mine mai rămăsese doar un om epuizat şi uscat în interior. Dar nici prea târziu nu a fost, slavă Domnului! Mi-a luat câţiva ani să refac Nemira, să mă regăsesc, dar într-un târziu am ieşit la lumină.

– Aţi avut şi una dintre cele mai scurte slujbe: aţi fost, pentru trei zile, membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului…

– Da, mi-am dat demisia după două zile şi o dimineaţă. Nu de o sinecură aveam nevoie, credeam că pot construi ceva acolo dar… În plus, locurile unde comisionul şi ordinul politic fac legea sunt toxice. Cunoscusem acest gust indigest şi procedând la fel, demisionând, eram consecvent cu mine însumi. Şi iarăşi am ales să mă întorc acasă.

Citeşte continuarea pe ZF.ro.