Pedro Arturo Aguirre ne prezintă cu mult umor faptele și vorbele mărețe „pregătite“ de-a lungul istoriei de mințile cuprinse de febra cultului personalității. Nero, Napoleon, Hitler, Stalin, Kim Ir-sen, Ceaușescu și mulți alții constituie un inepuizabil material de studiu și o bună provocare de a face haz de necaz.

În continuare, vă prezentăm 5 lucruri interesante despre personalităţi cunoscute ale istoriei din Istoria megalomaniei.

1. Qin Shi Huangdi, primul împărat al Chinei

„După ce au eşuat în căutarea elixirului nemuririi, 50 de făcători de minuni sunt executaţi. Cel mai viclean reuşeşte să supravieţuiască inventând povestea că a descoperit că acea poţiune se poate găsi pe o insulă situată spre Soarele Răsare. Qin hotărăşte să-l trimită pe alchimist la bordul unei corăbii pline de tineri spre un loc atât de enigmatic.A aflat că nava lui de tineri plecaţi în căutarea unguentului magic a fost un eşec. Vrăjitorii se scuză spunând că „un peşte mare“ le împiedică trecerea spre paradisul nemuritorilor. Însuşi împăratul decide atunci să se îmbarce pentru a vedea cu ochii lui marele peşte şi pentru a-l vâna. În largul mării se îmbolnăveşte şi se grăbeşte să pornească pe drumul de întoarcere în regatul său, în timpul căruia va muri. Este îngropat în fastuosul său mausoleu, de unde pretinde să-i conducă pe cei 7 000 de războinici din teracotă în bătălii subterane de-a lungul întregii eternităţi, pentru a reuşi cea mai absurdă ispravă din toate timpurile: cucerirea lumii de dincolo de mormânt.”

2. Nero, marele împărat artist al Romei

„Ceea ce mă interesează la Nero este obsesia lui de a fi recunoscut drept un mare artist. Acesta a fost cel mai măreţ proiect al vieţii sale. A fost împărat spre marele său regret. Tronul a fost o impunere din partea ambiţioasei sale mame Agrippina şi, când Nero s-a debarasat de ea, şi-a dezvăluit adevărata vocaţie şi a urcat pe scenă pentru a cere aplauzele publicului. Marele debut al lui Nero ca artist a avut loc la Napoli în anul 64 al erei noastre. Împăratul şi-a început interpretarea cam agitat şi exaltat. La început a schiţat un dans delicat şi apoi a declamat şi a cântat. Încetul cu încetul, artistul a prins încredere. Suetonius povesteşte că în a treia zi pământul s-a cutremurat, dar Nero nu a luat în seamă zguduirea şi şi-a continuat până la final recitalul de canto. Nimeni nu a îndrăznit să fugă. Era interzis să se părăsească auditoriul. Porţile se închideau şi nimeni nu putea ieşi. Mai multe femei au ajuns chiar să nască în timpul grandiosului eveniment şi mai mulţi spectatori au murit din cauza aglomeraţiei sau din cauză că au rămas neclintiţi pe scaune zi şi noapte.”

3. Francisco Franco, dictatorul mediocru

„Ca om al ideilor, Franco nu se pricepea deloc să scrie. Singurul „citat important“ care îi poate fi atribuit acestui despot a fost acea adnotare de a lăsa totul „legat şi răslegat“, pe care a repetat-o până la saturaţie, „deoarece de-asta m-am ocupat neobosit să ţes nod cu nod, intrigă cu intrigă, acea reţea care îi va acoperi pe spanioli în faţa oricărei căderi“. După legenda că era un general invincibil, cel mai tânăr din Europa, s-a trecut la mitul mesianic al caudillo, al cruciatului care învinge, nevătămat, forţele cele mai obscure; în timpul Primului Război Mondial, la care nu a participat alături de prietenii săi, a cochetat ca niciodată cu ideea „gloriosului trecut împărătesc“. După înfrângerea Axei şi izbucnirea Războiului Rece, i-a convenit să reducă tonul militar imperial şi să-şi inventeze rolul de „Santinelă din Occident“; la bătrâneţe a fost „cârmaciul prudent şi ferm, capabil să ofere Spaniei decenii de pace”. Aşa cum s-a întâmplat cu atâţia alţi membri ai familiei tiranilor, mitul lui Franco nu a supravieţuit morţii, deşi s-a menţinut până în momentul ultimei suflări a dictatorului.”

4. Stalin, dictatorul glumeţ

„Ceea ce-i plăcea lui Stalin era să facă el glume, destul de proaste, persoanelor din jurul său: lachei, rude, membri ai Biroului Politic, generali etc. Îi făcea o deosebită plăcere să-şi tortureze psihologic colaboratorii, pentru a-i face să simtă că deasupra capetelor lor atârna permanent o „sabie a lui Damocles“. Pentru un scop atât de nobil se folosea de glume care făceau referire la regimul său de teroare, în care, după ultimele calcule, 24 de milioane de persoane – aproximativ o zecime din totalul populaţiei sovietice de pe atunci – au fost exilate, întemniţate, condamnate la munci forţate sau asasinate. De exemplu, când Stalin se întâlnea, din întâmplare (sau intenţionat, Dumnezeu ştie), cu vreun ministru pe vreun coridor al Kremlinului sau la vreo sărbătoare, se oprea brusc să-l salute şi, prefăcându-se surprins, îi spunea: „Ei, tovarăşe, îmi face plăcere să te salut, dar – măi, să fie! – văd că încă n-ai fost arestat, aşa cum am poruncit. Am să verific cărui fapt i se datorează întârzierea. La revedere!“ Bineînţeles, victima glumiţei proaste îşi petrecea zile în şir fără să poată dormi, aşteptând ca în orice moment poliţia secretă să-i bată la uşa casei pentru a-l aresta, până când, după câteva săptămâni sau luni, Stalin, râzând în hohote, îi arunca victimei sale un: „Ha ha ha! Ce-ar fi de noi, revoluţionarii, fără simţul umorului, nu-i aşa, tovarăşe?“”

5. Saddam Hussein, un Saladin nefericit

„Saddam Hussein a fost rodul cel mai absurd al naţionalismului arab postbelic, care a pretins să le ofere musulmanilor un extraordinar sentiment de identitate comună, dincolo de religia musulmană, dar care a pricinuit numai violenţă, despotism, subdezvoltare economică, represiune, risipă, corupţie şi cult nemăsurat al personalităţii tiranului din Irak. A început un caraghios cult al personalităţii axat, mai ales, pe exaltarea figurii marelui lider ca a unui mare războinic de talia lui Saladin şi Nabucodonosor. Căci aceasta era principala obsesie a lui Saddam: să treacă în istorie drept un războinic nemuritor. Pe Saddam l-a caracterizat întotdeauna faptul că nu înţelegea necesităţile existente ale forţelor sale armate. Se încăpăţâna să aplice tactici care de nenumărate ori îşi dovediseră eşecul, îi era foarte greu să ia hotărâri şi niciodată nu s-a deranjat să se apropie de câmpul de luptă pentru a cunoaşte in situ situaţia şi necesităţile trupelor sale. Apropo, pentru un călău profesionist ca Saddam lovitura de graţie a fost faptul că tocmai nişte nepricepuţi l-au atârnat, folosind o frânghie prea mare şi lungă. Se vede că n-au calculat corect distanţa căderii în raport cu greutatea condamnatului. Amatori!”