John Barth și posibilitățile infinite

HimeraFost profesor de scriitură creativă la John Hopkins University, John Barth a fost unul dintre cei mai importanți autori ce aveau să domine a doua jumătate a secolului XX. După cum bine știm, orice scriitor, din orice perioadă, e supus anumitor influențe venite din partea altor autori. Unii scriitori, marea majoritate aș spune, își declară explicit aceste influențe, în timp ce alții preferă să le țină ascunse. John Barth este dintre cei care nu s-au sfiit în a spune fățiș ce autori l-au inspirat, sau căruia dintre ei îi este „dator” pentru anumite viziuni și tematici. În acest text voi explora, pe scurt, relația lui Barth cu unul din prozatorii a căror influență a avut un rol semnificativ asupra autorului nostru, anume, Jorge Luis Borges.

După cum declară Barth însuși, autorii care l-au influențat cel mai mult, dincolo de Borges, sunt clasicii James Joyce, Cervantes, Homer (Odiseea), dar și basmul persan O mie și Una de Nopți.

Cartea pentru care, probabil, John Barth este cel mai bine cunoscut, Pierdut în Casa Oglinzilor, reprezintă o colecție de povestiri scurte care, în mod evident, poartă urma influenței lui Borges. În recenta sa autobiografie, Barth amintește de influența lui Borges asupra perioadei de „gestație” din „Pierdut în casa oglinzilor”. În special, titlul acestor povestiri reprezintă o încercare de a produce acel tip de ficțiune descris de către Borges în Grădina potecilor ce se bifurcă. În toate scrierile de ficțiune, de fiecare dată când un om se confruntă cu mai multe alternative, alege una și le elimină pe toate celelalte; în ficțiunea lui Borges, personajul le alege simultan pe toate. În acest fel, el creează mai multe variante ale viitorului, timpuri diferite care, la rândul lor se multiplică și se bifurcă.

Pierdut în Casa Oglinzilor este povestea unui băiat pe nume Ambrose, ce călătorește către Ocean City împreună cu familia lui și, odată ajuns acolo, se rătăcește într-o casă a oglinzilor. În fine, lucrurile nu sunt atât de simple. Cadrele temporale sunt întortocheate și, în timp ce Ambrose a trecut prin casa oglinzilor și deja se află pe drumul de întoarcere spre casă, câteva paragrafe mai târziu, aflăm că, de fapt, n-a fost deloc acolo. Barth explorează astfel un număr de posibilități, fără însă a alege una în favoarea celeilalte. Și, pe tot parcursul povestirii naratorul deplânge dificultatea cu care se confruntă în scrierea povestirii. O asemenea carte își va găsi locul perfect în Biblioteca Babel (titlul unei ficțiuni a lui Borges).

Barth și-a recunoscut în numeroase locuri îndatorirea față de scriitorul argentinian, cel mai semnificativ într-un eseu foarte reprodus, numit Literatura Epuizării. În acest eseu, Barth vorbește despre folosirea cu vitalitate a anumitor forme sau epuizarea anumitor posibilități, privind spre Borges și Samuel Beckett ca maeștrii ce exprimă ultimele fundamente ale secolului douăzeci. De asemenea, Barth subliniază și diferențele între trei categorii distincte de oameni: un artist depășit de tehnică, un civil cu tehnica la zi și un artist ce ține pasul cu tehnica. În această ultimă categorie intră oamenii a căror gândire artistică este la fel de „în trend „ ca a oricărui nou romancier francez, dar care, în același timp se descurcă să vorbească elocvent condiției nosstre încă umane. Dintre aceștia, cele mai rafinate specimene sunt Borges și Beckett, „vechii maeștrii” ai ficțiunii secolului trecut.

În plictisitoarea istorie a premiilor literare, cel din 1961 al International Publishers’ Prize, împărțit de Beckett și Borges, este, cu adevărat, o excepție fericită. Deși uneori opacă, proza lui Barth reprezintă o experiență de neuitat. Citind Pierdut în Casa Oglinzilor, cineva își poate schimba viziunea asupra scrisului, precum și asupra a ceea ce se poate realiza în sfera ficțiunii.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *