Editura Nemira lansează în colecția Nautilus romanul Stația Centrală, de Lavie Tidhar.

Stația Centrală este legătura interplanetară între un Tel Aviv în permanentă transformare, o arenă de realitate virtuală și coloniile spațiale pe care oamenii au fugit de sărăcie și războaie. O diasporă de un sfert de milion de oameni trăiește la baza acestei stații spațiale, unde diversele culturi se amestecă în viața reală și în realitatea virtuală, într-un mozaic al postumanității: vampiri de date infectați de Codul Nosferatu, robotniki – foști soldați –, copii creați prin inginerie genetică și „mutilații“, care decid să trăiască fără tehnologie. Peste toate planează Alterii, entități extraterestre care folosesc Conversația – un flux cvasitelepatic de milioane de voci.

Știați că…

Stația Centrală a fost recompensată cu John W. Campbell Memorial Award și că a fost desemnată cea mai bună carte SF&F de către revista The Guardian în 2016? De asemenea, romanul a fost nominalizat la Premiul Arthur C. Clarke în 2017 și s-a aflat pe lista scurtă pentru Cel mai bun roman la British Science Fiction Award 2016.

Printre sursele de inspirație ale scriitorului se numără și romanul Miguel Street, de V.S. Naipaul? Romanul urmărește viața locuitorilor din Trinidad și Tobago. Lavie Tidhar a vrut să scrie despre persoane obișnuite, pentru a evidenția contrastul dintre lumea lor și wordbuilding-ul din Stația Centrală. „Nu am vrut să scriu despre eroi și lupte. Am vrut să scriu SF domestic”, declară Tidhar pentru supersonicmagazine.com.

Stația Centrală „a luat naștere” prin unirea a 13 povestiri interconectate, o parte din ele fiind publicate și în diferite reviste de specialitate?

Osama, romanul său din 2012, a fost recompensat cu premiul World Fantasy Award for Best Novel, surclasând volumele 11.22.63 de Stephen King și Dansul dragonilor de George R.R. Martin?

Lavie Tidhar este fan Philip K. Dick? Ubik este unul dintre romanele care l-au ajutat pe scriitorul britanic de origine israeliană să modeleze legăturile de ordin fizic și digital în Stația Centrală, legături aflate în continuă schimbare între cele două lumi.

Stația Centrală a fost recomandată de Alastair Reynolds (Spațiul revelației) și Liu Cixin (Problema celor trei corpuri)?

Precedentele romane ale scriitorului au fost recompensate cu numeroase premii internaționale, operele sale fiind apreciate pentru atmosfera întunecată, completată de umorul negru specific lui Lavie Tidhar?

De la cincisprezece ani, Lavie Tidhar a locuit în mai multe țări și a călătorit în toată lumea, inclusiv în Vanuatu, Laos și Africa de Sud, experiențe reflectate în cărțile sale?

Interviu:

Când ai început pentru prima oară să construiești Stația Centrală ca o stație spațială, un oraș-graniță între Israel și Palestina? Ți-ai propus să scrii un roman de tip mozaic?

Am început să lucrez la worldbuilding-ul pentru Stația Centrală în urmă cu câțiva ani. Dar romanul – și da, a fost planificat ca un roman de tip mozaic – a prins contur în perioada în care am locuit în Israel, în 2010-2011, când am devenit fascinat de Stația Centrală de Autobuze din Tel Aviv. Întotdeauna mi-am dorit să scriu un roman de tip mozaic, deși nu știam ce implică acest lucru, ce reguli ar fi trebuit să urmăresc. Îmi place proza scurtă, așă că pentru mine a fost mai mult o provocare – cum să scrii capitole și povești de sine-stătătoare, care formează, la final, un singur roman?

Am scris periodic la Stația Centrală, în timp ce lucram la The Violent Centuryan și A Man Lies Dreaming. Am început romanul în Israel, apoi l-am continuat la Londra. Poveștile scrise pe parcurs au fost publicate în diferite antologii, o mare bucurie pentru mine. Stația Centrală a fost pasiunea mea, un proiect mic și ciudat – chiar nu m-am așteptat să fie publicat sau, știi tu, să genereze atât de mult interes în rândul cititorilor. Încă sunt puțin șocat de cum au evoluat lucrurile.

Gardner Dozois a declarat că Stația Centrală este imaginea SF-ului în următorul deceniu. Unde consideri că se află în prezent SF-ul contemporan? În ce direcție se îndreaptă autorii și cărțile tale preferați/preferate?

A fost foarte amabil din partea lui Gardner să spună asta. Va trebui să îl întrebi ce a vrut să zică! Cred că una dintre cele mai interesante schimbări pe care le vedem în literatura SF sunt vocile aflate în afara sferei anglo-saxone. Perspective diferite. Nu au existat înainte. Schimbările sunt mai vizibile, deocamdată, prin intermediul prozei scurte.

Nu știu cum să îți răspund la a doua întrebare. Prefer cărțile ciudate, underrated; nu sunt atât de interesat de cărțile de ficțiune comerciale. De exemplu, Escape From Baghdad!, de Saad Z. Hossain, mi s-a părut un roman fantastic! Rabbit Back Literature Society, de Pasi Ilmari Jääskeläineu. De curând, am fost plăcut surprins de Sorcerer To The Crown, de Zen Cho, care este mai mult o carte comercială, dar a fost atât de distractivă! Am citit până la două dimineața.

Mai sunt povești care fac parte din universul Stației Centrale și nu au fost incluse în carte? Dacă da, care sunt acelea? Abia aștept să aflu ce se întâmplă în continuare cu Boris Chong and Kranki, sau cu librarul scos din Conversație – nici nu mai spun de vampirul de date. Poveștile din Stația Centrală sunt minunate, încântătoare. Cum planifici să scrii și să publici alte povești din univers –separat, cum procedai înainte, sau ca un roman complet?

Mulțumesc mult! Există o poveste care a fost înlăturată din varianta finală pentru Stația Centrală (Crabapple), dar o vom include ca bonus în ediția limitată. Și sunt aproximativ 28 de povești care au loc în afara universului. Au fost publicate acum mai bine de un deceniu, dacă îți vine să crezi.

După ce am scris ultimul capitol din Stația Centrală, eram sigur că am terminat. Nu puteam să mai scriu SF, după doi ani în care am lucrat doar la aceste povestiri. Ca să revin, trebuia să găsesc ceva nou de zis, și abia când am fost în vacanță în Coreea mi-am dat seama despre ce voiam să vorbesc. Am fost inspirat de romancierul coreean  Pak Kvongni. Următorul proiect SF la care lucrez este foarte diferit. Aduce în prim-plan alte preocupări, o filosofie nouă. Pentru o privire în spatele cortinei, căutați antologia Drowned Worlds, editată de Jonathan Strahan.

Luând în considerarea vastitatea temelor abordate, consideri că Stația Centrală este o extensie a proiectului tău Wolrd SF (colecție de antologii SF coordonată de Lavie Tidhar)?

Interesantă întrebare. Nu m-am gândit așa – lucrând la proiectul World SF, am realizat că trebuie să încep să scriu și să împărtășesc poveștile mele, nu pe ale altor persoane. Să scriu despre oamenii, cultura și lucrurile despre care știu, trecutul meu. Este o provocare, pentru că tot ce îți este ție familiar și evident nu o să le pară la fel și cititorilor tăi. Mi-am dat seama că trebuie să scriu pentru mine, să spun povești care îmi aparțin. Nu cred că decizia îmi ușurează viața, neapărat. Dar, repet, este o întrebare foarte interesantă, la care nu m-am gândit până acum. Poate că ai dreptate.

Ca un scriitor a cărui limbă natală nu este engleza, ce probleme ai întâmpinat la începutul carierei? Cum le-ai depășit?

Nu le-am văzut drept probleme, ci oportunități. M-am străduit să mențin un anumit ritm, să nu folosesc neapărat engleza „standard”, ci să îmi păstrez „vocea”. Cea mai mare problemă pe care am întâmpinat-o a fost reacția editorilor americani, care nu căutau un stil asemănător cu al meu. Aproape că am fost nevoit să îmi prezint „cazul”, de ce lucram, scriam, gândeam într-un anumit fel.

Pentru o perioadă îndelungată, propriile idei mi-au interzis accesul în anumite locuri. Dar am fost și binecuvântat cu editori extraordinari, care mi-au susținut munca – Ellen Datlow, care mi-a oferit prima mare șansă, Gardner Dozois, pe care l-ai menționat deja. Vorbitul și scrisul în mai multe limbi este foarte important. În acest moment, de exemplu, scriu o rubrică lunară în Bislama, una dintre limbile oficiale vorbite în Vanuatu, o poveste scurtă, de 700-900 de cuvinte, supliment pentru Vanuatu Daily Post. Sunt foarte entuziasmat. Mi-ar fi plăcut să vorbesc mai multe limbi străine. În general, „prind” câteva lucruri de bază – cum să îmi fac cumpărăturile într-un magazin, în Lao, cum să înjur în africană… ambele deprinderile sunt utile, în funcție de circumstanțe.

Fragment:

Era o zi de iarnă când am ajuns prima oară în Stația Centrală. Pe iarbă stăteau refugiaţi africani, lipsiţi de orice expresie. Aşteptau, însă habar nu aveam ce. În faţa unei măcelării, doi copii filipinezi se jucau de-a avioanele: se învârteau vâjâind cu braţele întinse lateral, trăgând cu mitralierele imaginare de sub aripi. În spatele tejghelei, un filipinez tranșa o halcă de carne cu satârul, porționând cotlete. Puţin mai încolo se afla taraba de şaorma Rosh Ha’ir, aruncată de două ori în aer în urma unor atentate sinucigaşe cu bombă, care însă acum era deschisă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mirosul de grăsime de miel şi chimen ajungea de peste drumul zgomotos până la mine şi îmi făcea poftă de mâncare.

Semafoarele luminau pe rând verde, galben şi roşu. Peste drum, un magazin de mobilă îşi revărsase cu generozitate pe trotuar oferta bogată de scaune şi canapele cu modele ţipătoare. Câțiva drogaţi pălăvrăgeau, așezați pe fundațiile arse ale fostei autogări centrale. Purtam ochelari de soare negri. Astrul era sus pe cer şi, deşi era frig, iarna mediteraneeană era senină şi uscată în ziua aceea. Am pornit pe strada pietonală Neve Sha’anan. M-am refugiat într-o shebeen mică, cu câteva mese şi scaune de lemn şi o tejghea îngustă la care se servea bere Maccabee şi aproape nimic altceva. Nigerianul din spatele tejghelei mi-a aruncat o privire nepăsătoare.

Am cerut o bere. M-am aşezat şi mi-am scos carneţelul şi un pix, după care am privit lung la pagina goală.

Staţia Centrală, Tel Aviv. Timpul prezent. Sau un prezent. Un nou atac în Gaza, urmau alegeri, în sud, în deşertul Arava, se construia un zid despărţitor enorm, pentru a împiedica pătrunderea refugiaţilor. Refugiaţii se aflau acum în Tel Aviv, concentraţi în cartierul vechii autogări din sudul oraşului, cam un sfert de milion de oameni, plus imigranţii economici aflaţi aici cu statut de toleraţi: thailandezii, filipinezii şi chinezii. Am sorbit din bere. Era oribilă. Am privit din nou pagina goală. A început ploaia.

Am început să scriu:

Cândva, lumea era tânără. Pe atunci navele Exodului abia începuseră să părăsească sistemul solar; lumea Heven nu fusese încă descoperită; dr. Novum nu se întorsese încă dintre stele. Oamenii continuau să trăiască aşa cum trăiseră dintotdeauna: bătuţi de soare şi de ploi, iubindu-se şi urându-se, sub un cer albastru şi în Conversaţie, care este numai despre noi, întotdeauna.

Toate astea se întâmplau în vechea Stație Centrală, portul spațial uriaş care se ridică deasupra celor două peisaje urbane îngemănate: oraşul arab Jaffa şi oraşul evreiesc Tel Aviv. Totul s-a petrecut printre arcade şi pietre de caldarâm, la o aruncătură de băţ de mare: încă simţeai mirosul de sare şi catran în aer, iar în zori vedeai zmeiele solare cu surferii lor înaripaţi planând şi rotindu-se în văzduh.

A fost epoca unor naşteri bizare, într-adevăr: o să citiţi despre asta. Sigur vă întrebaţi ce e cu copiii Stației Centrale. Vă întrebaţi şi cum s-a întâmplat de i s-a permis unui strigoi să vină pe Pământ. Acesta este uterul din care s-a târât afară omenirea, luptându-se cu ghearele şi cu dinţii, croindu-și drum spre stele.

Dar este şi un cămin ancestral, al Alterilor, copiii digitalităţii. Într-un fel, povestea aceasta este şi povestea lor. Apare şi moartea în poveste, desigur: moartea apare peste tot. Apar şi Oracolul, şi Ibrahim, alte-zachenul, şi mulţi alţii ale căror nume vă pot fi cunoscute…

Însă ştiţi deja toate astea. Aţi văzut desigur Ascensiunea Alterilor. Acolo este prezentat totul, deşi i-au făcut pe toţi să arate foarte spilcuiţi.

Întâmplările acestea s-au petrecut de mult, însă noi încă ni le amintim şi ne şoptim unii altora vechile poveşti peste eoni, aici, în popasul nostru printre stele.

Povestea începe cu un băieţel care îşi aşteaptă tatăl absent.

Într-o zi, spun legendele, un bărbat a coborât pe Pământ dintre stele…