Dragi prieteni ai editurii noastre, pentru că, iată, intrăm în linie dreaptă până la debutul Târgului de carte Gaudeamus, ediţia 2015, vom începe prezentarea câtorva dintre titlurile cele mai interesante pe care le veţi putea găsi la standul nostru cu această ocazie. Şi, vă asigurăm, vor fi multe, dar unul anume dintre acestea pare să fie aşteptat cu sufletul la gură, cel puţin de comunitatea iubitorilor de literatură de anticipaţie semnată de autori români. După succesul fulminant al volumului Vegetal, prin urmare, iată că neobositul duo format din scriitorii Dănuţ Ungureanu şi Marian Truţă recidivează cu o continuare la înălţimea, spunem noi, romanului de început.

„Mergea cumpătat, doar câte o jumătate de ceas, cu pași moi, neauziți, după care se oprea pentru a chibzui cum e mai bine să facă. Nordul îi era limpede. În jurul lui musteau apa, rădăcinile, mugurii și poamele, așa că nu suferea de foame ori de sete. Iar umbletul îi era tot mai sigur, fiindcă fusese pe-aici de zeci de ori. O simțea în fiecare por al pielii, unde se învârtejau curenții minusculi de aer ce alcătuiesc amprenta unică a fiecărui ungher de pe pământ. O simțea de asemenea în adâncimile încă tulburi ale memoriei. Și în suflet.

„Râul”. Așa-i zice locului. Munții se numesc Iezer, sau poate cumva mai ciudat, fiindcă-i o hartă simplă, ieftină. Pădurile astea sunt printre ultimele păduri de pe pământ…

La fiecare nou popas își amintea ceva nou. Nu numai secvențe din viețile lui dinainte, ci și lucruri care-l ajutau să înfrunte tot ce-l înconjura. Să supraviețuiască. Mici trucuri de care habar n-avusese că zac înăuntrul lui, se îngrămădeau acum să-l ia în stăpânire, iar el respira tot mai ușor. Cum își desface frunza de ferigă spirala, de la o zi la alta, dezmorțindu-se, tot așa se dezmorțea și el, recăpătându-și amintirile, firea, dorințele.

”Falaar, îi spusese Cienfuegos, în primele ore o să fii năuc rău, n-o să-ți amintești nici numele mă-tii… O să fii tu fără să fii tu. Dacă treci cu bine de prima noapte, omul nostru te-așteaptă la locul știut, să facem cum am vorbit. Mai mult de-atât nu putem pentru tine…”

Falaar, adică săgeată. Ca și strielka, cu care zburase, dar în altă limbă, una de demult. Din vremea când el și Cienfuegos vărsau foc împreună, peste soldați de-ai altor miliții, dar și peste femei ori copii laolaltă. O să și-o amintească de asemenea.

„Râul”. O zi și o noapte, poate încă o jumătate de zi, nu mai mult.

În două rânduri se porni ploaia, măruntă, pătrunzătoare, care-l găsi chiar și prin cutele foliei transformate acum în pelerină. Atunci fu nevoit să se-ascundă în scorbura unui arbore bătrân, și sub fruntea unei stânci gata să se lase peste el. Dar era tot mai sigur că merge în direcția bună, cu fiecare coamă muntoasă pe care o urca și-o cobora.

La sfârșitul zilei, din rămurişul unui gorun, zări departe, spre vest, firul de fum al unui foc prost ascuns, iar ceva mai târziu soarele alunecând pe-o oglindă metalică. În așa aglomerație, n-avea să treacă mult până la ivirea dronelor. Nu se temea de ele, căci frunzișul copacilor era suficient ca să-l ascundă.

Spre asfințit, câteva aparate survolară crețurile văioagelor înguste, la vreun kilometru distanță, aprinzând din când în când proiectoare intense. Dar era în zadar. Sălbăticia îl înghițise pe nemestecate, atât de bine că nici cei mai tari sateliți nu l-ar fi deosebit în forfota pădurilor adânci.

Cu o noapte înainte fusese slab, confuz, înspăimântat. Acum însă devenea cu totul altul, cel dinainte de fuzio, individul antrenat care se bătuse nu o dată să-și scape viața.”