Picnic la marginea drumului vă aşteaptă acum în librării şi pe site!

Romanul Picnic la marginea drumului, de Arkadi şi Boris Strugaţki a stat la baza a două adaptări foarte diferite: un film şi un joc. Prima este filmul Călăuza din 1979, regizat de Andrei Tarkvoski. Mai târziu, în 2007, un designer ucrainian de jocuri, Anton Bolshakov, s-a inspirat din roman pentru a crea jocul STALKER: Shadow of Chernobyl. În aparenţă, povestea celor trei pare foarte diferită, deşi cartea a stat la baza celorlalte două, dar există similarităţi structurale. Acelaşi univers ficţional este folosit pentru a transmite trei ideologii diferite. Întrebarea centrală comună este: care este centrul omului? Romanul oferă un răspuns anti-burghez, filmul pune întrebarea prin lentilele unui pesimism tehnologic, combinat cu un optimism spiritual, în timp ce jocul priveşte acest centru uman printr-un ochi post-sovietic şi post-Cernobâl. Chiar dacă răspunsurile sunt diferite, Picnic la marginea drumului şi adaptările sale vorbesc toate despre natura omului în era post-industrială.

Cele trei poveşti poveşti diferă din punct de vedere filozofic, al tonului, al decorului, al personajelor şi, bineînţeles, prin medium-ul prin care sunt transmise (carte, film, joc), dar au multe alte puncte comune. De exemplu, în toate trei, personajul principal caută răspunuri la întrebări interioare, iar locaţia, deşi diferită geografic şi temporal, se rezumă la un oraş post-apocaliptic şi o Zonă anomală. Această Zonă este un loc misterios unde legile fizicii şi cauzalităţii nu se mai aplică, este plin de capcane şi obiecte supranaturale, inexplicabile. Atât în carte, cât şi în film şi în joc, protagonistul străbate această Zonă pentru a ajunge la un dispozitiv care poate îndeplini orice dorinţă.

Picnic la marginea drumului se petrece într-un oraş nord-american numit Harmont. La începutul cărţii, oraşul fusese locul unui Vizite extraterestre, care a lăsat în urmă Zona. Extratereştrii nu au interacţionat cu oamenii, doar s-au oprit şi apoi au plecat. Zona este plină de artefacte extraterestre şi anomalii (centre gravitaţionale, sfere temporale şi alte fenomene care sfidează legile fizicii). În această cultură capitalistă, guvernul formează un centru de cercetare şi aduce imediat forţa militară pentru a bloca accesul la Zonă. Totuşi, unii se strecoară ilegal în Zonă pentru a căuta artefacte şi a le vinde pe piaţa neagră. Unul din aceşti criminali, numiţi stalkeri, este Redrick Schuhart. Romanul este o explorare distopică a consumerismului tehnologic. Existenţa Zonei şi a artefactelor duce la câştig pe piaţă neagră, iar acesta e scopul final al protagonistului. Red, în mod capitalist, vrea să se îmbogăţească şi de aceea caută sfera care îndeplineşte dorinţe. Zona corupe practic totul în jur, transformând ceea ce înainte era un simplu oraş din provincie.

Povestea din filmul lui Tarkovski are loc într-o zonă geografică nedefinită, într-un oraş industrial care ar putea fi sovietic. Călăuza are ca protagonist un stalker nenumit, care conduce oamenii prin Zonă. Zona lui Tarkovski este creată de prăbuşirea unui metorit într-o centrală nucleară, iar locul prăbuşirii, devenit Camera, îndeplineşte orice dorinţă. Protagonistul Stalker conduce doi oameni, Profesorul şi Scriitorul, prin Zonă, pentru ca aceştia să ajungă la Cameră. Chiar dacă centrul Zonei pare foarte aproape atunci când aceştia intră, călătoria durează mai mult din cauza capcanelor metafizice. La fel ca în roman, armata a înconjurat Zona şi a blocat accesul, iar natura a recucerit spaţiul abandonat. Aici apar diferenţele de abordare. Scriitorul şi Profesorul vor să ajungă în centru pentru a-şi îndeplini dorinţele: Scriitorul vrea să devină cel mai bun în meseria sa, în timp ce Profesorul vrea să distrugă Camera pentru a nu fi folosită în scopuri rele. Cele două dorinţe nu sunt capitaliste, dar sunt egoiste. Şi protagonistul diferă: Red este un criminal, în timp ce Stalker este un ghid spiritual. Comparat cu romanul, filmul este o metaforă optimistă a naturii spirituale a omului.

Jocul STALKER: Shadow of Chernobyl aduce şi el schimbări. Jucătorul/protagonistul, este tot un stalker fără nume, care se trezeşte amnezic, cu o singură misiune cunoscută: să îl ucidă pe Strelok. Locaţia este tot o Zonă plină de anomalii, apărută în urma unui al doilea dezastru la Cernobâl. Din nou, guvernul înconjoară Zona şi insturează o carantină. Toţi stalkerii sunt prinşi în Zonă. Pentru a supravieţui, ei trebuie să exploreze centrul, în căutarea de resurse şi artefacte. În centrul Zonei este centrala nucleară, în care se află globul de aur care îndeplineşte dorinţe. Într-un stil deosebit pentru un joc şi foarte asemănător cu viziunea lui Tarkovski, timpul trece fără să ţină cont de jucător. Dorinţa pe care vrea să şi-o pună stalkerul este una simplă: să afle cine este. La fel ca în film, şi aici distanţele sunt afectate de anomalii.

Concluzia este că cele trei poveşti pun aceeaşi întrebare şi răspund într-un fel diferit. În roman, fraţii Strugaţki întreabă care este centrul omului capitalist, iar răspunsul este un materialism care te atrage într-o spirală imorală. În film, Tarkovski duce mai departe întrebarea: care este centrul omului modern? şi răspunde că este acelaşi ca pentru orice om, speranţa, doar că viaţa post-industrială a distrus credinţa, deci şi speranţa. Jocul concentrează întrebarea într-o perspectivă post-sovietică, referindu-se la centrul omului post-industrial. Iar răspunsul oferit este simplu: un guvern care îţi ascunde atrocităţile. Cartea vede o distopie în capitalism, filmul una în modernism, iar jocul una în comunism.

Sursă: Somewhere post culture