Plăcerea, Haosul şi Destinul – recenzie pe diagonală

Dacă aş avea mai mult noroc şi mai mult timp liber, aş citi rapid de tot câteva dintre cărţile de la Noutăţi. După cum v-aţi prins, pe lângă faptul că nu mi-am mâncat tot lăpticul când eram mică, nici cu poeziile nu prea mă omoram (spre disperarea educatoarelor de la grădiniţă). Rezultat? N-am noroc. Logic. 

Care carte mă interesează cel mai mult dintre Noutăţi? Bineînţeles că cea publicată în cadrul Bibliotecii de Psihologie. Este vorba despre Sex, droguri si ciocolată care, iată, aduce în prim-plan problema plăcerilor interzise. Întotdeauna am considerat că morala sau statul nu au niciun drept să îmi interzică să fiu măcar puţin hedonistă. Sau măcar din când în când. Sau măcar o dată în viaţă. Nu cer prea mult, nu-i aşa?

Deschid cartea la întâmplare. Să vedem ce aflu:

“O trăsătură frapantă a repertoriului nostru emoţional este puternicul echilibru între emoţiile pozitive şi cele negative. Majoritatea psihologilor sunt de acord că oamenii sunt echipaţi cu şase emoţii de bază, universale, plus sau minus una. Acestea sunt: mânia, tristeţea, bucuria, frica, dezgustul şi surpriza. Datele empirice provenind de pe cinci continente confirmă că aceste şase emoţii se simt la fel şi sunt exprimate în mare în acelaşi fel în toate culturile umane. Majoritatea acestor emoţii sunt negative. Pe de o parte avem bucuria, emoţia asociată cu plăcerea. Pe de altă parte le avem pe toate celelalte. Şi repertoriul emoţiilor negative se lărgeşte dacă adăugăm temeri specifice şi fobii, precum şi emoţii sociale ca ruşinea, jena, gelozia şi timiditatea. În comparaţie cu ele, micul grup al emoţiilor pozitive pare palid.”

A doua carte de pe lista mea este Semiluna si haosul în special pentru că războiul mi se pare cea mai stupidă manifestare care există în univers, pe mapamond şi, în general, în toată galaxia. Cartea este scrisă de un francez, astfel că mă aştept ca din când în când să dibuiesc nişte tresăriri antiamericane.

Deschid cartea la întâmplare, iată ce spune:

“O problemă majoră în Orientul Mijlociu este cea a legitimităţii politice. Naţionalismele locale s-au înrădăcinat, în general, în jurul statelor şi nu al regimurilor, dar ideologiile politice de pe piaţă sunt supranaţionaliste, în timp ce „gramatica“ politică (jocul alianţelor şi al loialităţilor individuale) este infrastatală (tot ce se include în cuvântul asabiyya sau „grup de solidaritate“: clanism, tribalism, confesionalism). Spre deosebire de Turcia sau de Iran, patriotismele locale sunt prost asumate şi se ascund în spatele unor discursuri ideologice supranaţionale. Dar aceste ideologii supranaţionale (panarabism, panislamism, „panşiism“) se suprapun şi se combat concomitent. Există deci un decalaj între un imaginar politic utopic, virtual şi mereu în eşec, şi o practică politică concretă care e greşit asumată (între naţionalism şi asabiyya).”

Din lista cărţilor pe care mi-aş dori să le citesc mai face parte şi Coincidenta sau hazard. Mic tratat de mare destin. Recunosc că titlul mi se pare foarte simpatic. Plus că subiectul are potenţial să fie cel puţin fascinant. Nu de alta, dar de-a lungul timpului am tot pendulat ba între cei care susţin teorii ale destinului, ba între cei care se bazează pe coincidenţe. Ştiu că e trist, dar pâna la vârsta asta încă nu am hotărât adepta cui să mă declar.

Deschid cartea la întâmplare, iată ce spune:

“În anul 1967, sociologul Stanley Milgram a prezis ca exista numai şase grade de separare între doi oameni de pe planeta, oricine ar fi ei. Ideea a intrat în folclorul cinelor dansante, însa puţini oameni şi-au dat seama ca încercarile lui Milgram de a o demonstra practic au dat greş. Recent însa, un alt sociolog, Duncan J. Watts, a izbutit să dovedească veridicitatea unui enunţ similar. Watts a atribuit unui numar de şaizeci de mii de persoane câte un individ-ţintă, uneori locuind într-o alta ţară şi în mod cert dintr-o cu totul altă clasă socială, şi le-a cerut să facă în aşa fel încât acestuia sa-i parvină un mesaj electronic, expediindu-l însa doar unei persoane cunoscute, cu rugamintea de a-l trimite mai departe în condiţii similare. În medie, a fost nevoie de cinci pâna la şapte e-mailuri pentru ca ţinta să fie atinsă. Experimentul lui Watts reprezinta o demonstraţie eficienta a ideii ca lumea este mică…”

4 Commentarii

  1. voicunike 19/03/2010 Reply
  2. Irina 19/03/2010 Reply

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.