Cel mai recent roman al scriitorului Mathias Enard, Dorință, se lansează la București în prezența autorului francez, luni, 7 octombrie, de la 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, cu ocazia unui dialog cu jurnalistul Marius Constantinescu. 

Romanul apare în colecția Babel a editurii Nemira, în traducerea lui Cristian Fulaș. A fost scris ca parte a proiectului editorial Cartels, al Grand Palais, cu ocazia expoziției „Flamboianta Veneție. Veneția, artele și Europa secolului al XVIII-lea”, din toamna anului 2018. În acest proiect, opera literară dă glas operelor de artă, pune în scenă geneza lor, unversul de unde și-au luat inspirația, istoriile pe care le nasc la rândul lor. Cuvintele scriitorilor se pun în slujba operelor de artă.

Dorință pune în scenă personaje care ar fi putut foarte bine să existe la 1750: un maestru gravor de peisaje, foarte în vogă printre străinii bogați care voiau amintiri cu fermecătorul oraș italian, un artist tânăr care visează la celebritate și la un destin de excepție, nobili și săraci, mascați, care se cunosc în gondole și se întâlnesc prin locuri interzise, și un tânăr învățăcel care se îndrăgostește de o orfană cu glas de înger.

Personajele apar pe fundalul nemuritorului Oraș al Dogilor, deopotrivă luminos și întunecat. Ce va ieși: o commedia dell’ arte sau o dramă? Probabil ambele, căci apele Veneției amestecă totul.

Scriitorul Mathias Enard, născut în 1972, studiază civilizațiile arabe și persane și petrece mult timp în Orientul Mijlociu pentru cercetare. În prezent predă la Barcelona, traduce din limba arabă și scrie despre arta islamică. În 2003 debutează cu romanul La Perfection du tir, fiind recompensat cu Premiul celor 5 continente ale Francofoniei. Continuă apoi în 2008 cu Zone, un roman scris într-o singură frază lungă de 500 de pagini, pentru care câștigă nu mai puțin de 6 premii literare. În 2010 publică Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți (Nemira, 2017, trad. de Cristian Fulaș), un mare succes de critică, pentru care primește Premiul Goncourt al Liceenilor. Consacrarea definitivă vine în 2015, când câștigă prestigiosul premiu Goncourt pentru romanul Busola (Nemira, 2018, trad. de Cristian Fulaș).

Fragment în avanpremieră

Camilla și Amerigo se întorseseră la orfelinat, acel Ospedale della Pietà unde crescuseră. Clădirea era imensă, bastonul lui Amerigo răsuna pe culoare lungi, pline de miros de cărbune, de ceară, de lumânări abia stinse, de tămâie și de miasma lagunei de dincolo de ferestre – mirosul apei, rece, sărat și vegetal, se împreuna cu valuri de note muzicale, arpegii, game, melodii emise de toate instrumentele posibile sau aproape toate. Ici se acorda o viola da gamba, colo o violin se înverșuna asupra unui pasaj imposibil, iar un oboi ataca un tril infinit; o spinetă înșira acorduri care acompaniau vocea unei femei cu un timbru atât de mișcător, încât Amerigo a recunoscut-o imediat pe una dintre coristele, cum li se spunea, cele mai cunoscute din oraș.

Fiecare ușă ascundea voci, note, ansambluri. Tinerele femei erau în majoritatea lor copii abandonați și cele mai dotate deveneau cântărețe, instrumentiste, profesoare, stele ale muzicii venețiene. Asemenea corespondentelor sale, azilurile Milogilor, ale Abandonaților și ale Incurabililor, Pietà a format pe calea muzicii sute de tinere femei cu atâta succes, încât oamenii vin din toată Europa pentru a asculta aceste tinere talente. Mai ales în timpul Adventului și al Postului Paștelui, când teatrele sunt închise, orgile, interzise și aproape singura muzică permisă e aceea a cântărețelor din ospedali, de vreme ce ele cântă mesa.

Camilla nu dăduse drumul brațului stâng al lui Amerigo pe tot drumul de la Zattera până acolo. În gondolă (vâslașul, fără îndoială, se gândea: ce noroc pe acest bărbat să aibă alături o asemenea frumusețe, care-l ține de braț atât de tandru!), Amerigo simțea, ca de fiecare dată când avea în preajmă parfumul cel mai dulce și mai intim al Camillei, ca de fiecare dată când părul Camillei răspândea inefabilul, Amerigo simțea emoția tăindu-I răsuflarea și acea strânsoare în piept pe care până atunci nu o simțise decât prin muzică, atunci când asculta, de exemplu, vocea cântăreței din slujba Fecioarei zvârcolindu-se, vibrând, scânteind și apoi întunecându-se în durerea tenebrelor, acea strângere a pieptului în urma fericirii simple închidea lumea din jurul lui – când Camilla stătea atât de aproape, cochilia Veneției se strângea până când se închidea complet și nici Lido, nici Chioggia, nici Murano, nici Mestre, nici Marghera, nici San Giorgio, nici Giudecca, nici Torcello, nici canalele, nici marea dezlănțuită nu mai existau și nu mai exista nimic în afara prezenței calde a Camillei și a mirosului de verbină și miere sub care-și ascundea parfumul secret al părului.

Apoi reveneau la viața obișnuită. Amerigo, pe lângă maestrul de cor care în acea dimineață primea vizita unui administrator. Camilla, la gamele și la exercițiile ei. Ai fi putut confunda Ospedale cu o mânăstire, dar o mânăstire în care muzica luase locul rugăciunii; o mânăstire în care matutina și vecernia erau simple scuze, pretexte pentru oratorii, motete și cantate. O mânăstire în care călugărițele nu ar mai fi fost nicicum închise, ci obiectul tuturor visurilor orașului. O mânăstire la care oamenii ar fi mers ca la concert. O mânăstire ca o anticipare a paradisului.

Astfel, cel puțin, și-o închipuia Antonio, ucenicul gravor; deja avusese ocazia să le vadă pe fetele din cor, să le asculte, la Ospedale al Incurabililor, în acea stranie biserică ovală, care semăna mai degrabă cu un teatru decât cu o capelă, aflată la câteva sute de metri de atelier, pe cheiul Zattere. Antonio era bergamasc, nu cunoștea condițiile de viață ale muzicienelor crescute atât de strict după regulile religiei, fiice ale rozariului înainte de a deveni fiice ale arcușului. Antonio visa și el cu ochii deschiși în timp ce inciza lacul de pe placa de cupru; se gândea că patronul său avea norocul, plecând astfel mascat în oraș, să se bucure de cafenele, de casini, de întâlniri întâmplătoare și de conversații secrete.