STEPHEN EDWIN KING s-a născut în Portland, Maine, în 1947, al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. Când avea doi ani, tatăl său şi-a abandonat familia, iar micul Stephen a avut o copilărie grea, marcată de repetate mutări dintr-un oraş în altul. A îndrăgit matineele anilor ‘50, unde se proiectau mai ales filme de groază şi SF, iar în 1960 l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o influenţă decisivă asupra lui – s-a apucat să aştearnă poveşti la o maşină de scris căreia îi lipsea tasta „N“, pe care o vom întâlni mai târziu în Misery.
Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar între 1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din Orono. În această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, unde a ţinut şi o rubrică permanentă. În iunie 1970 a obţinut licenţa în literatură, un certificat de profesor de liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă dramatică.
În 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea scriitoare şi poetă T. King, şi împreună au trei copii. O vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden Academy, Maine. O viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va duce la alcoolism.
A început să scrie Carrie, dar, fiindcă romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Tabitha însă, care nu se îndoia de talentul lui, a recuperat manuscrisul şi l-a convins să-l ducă la bun sfârşit. În 1973 declicul s-a produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre publicare Carrie, iar New American Library a cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400 000 de dolari. În 1975 familia sa şi-a cumpărat prima casă la Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Salem’s Lot. De acum înainte îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost ecranizate şi King acordă permisiunea studenţilor la regie să adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un dolar.
Autor a peste patruzeci de romane şi două sute de povestiri, a doborât toate recordurile de vânzări şi a primit numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii Americane oferită de National Book Foundation. În 2010 venitul său anual a fost estimat la peste 40 de milioane de dolari.
“CÂŢIVA DINTRE CEI AFLAŢI ÎN CHESTER’S MILL ÎN ZIUA DOMULUI (DAR NU TOŢI):
OFICIALITĂŢI ALE ORAŞULUI
Andy Sanders, Primul Ales
Jim Rennie, Al Doilea Ales
Andrea Grinnell, Al Treilea Ales
ANGAJAŢI LA SWEETBRIAR ROSE
Rose Twitchell, patroană
Dale Barbara, bucătar
Anson Wheeler, spălător de vase
Angie McCain, ospătăriţă
Dodee Sanders, ospătăriţă
DEPARTAMENTUL POLIŢIEI
Howard „Duke“ Perkins, Şef
Peter Randolph, Şef Asistent
Marty Arsenault, agent
Freddy Denton, agent
George Frederick, agent
Rupert Libby, agent
Toby Whelan, agent
Jackie Wettington, agent
Linda Everett, agent
Stacey Moggin, agent/dispecer
Junior Rennie, ajutor special de şerif
Georgia Roux, ajutor special de şerif
Frank DeLesseps, ajutor special de şerif
Melvin Searles, ajutor special de şerif
Carter Thibodeau, ajutor special de şerif
PASTORI
Reverend Lester Coggins, Biserica lui Hristos Sfântul Mântuitor
Reverend Piper Libby, Prima Biserică Congregaţională
PERSONAL MEDICAL
Ron Haskell, doctor
Rusty Everett, asistent medical
Ginny Tomlinson, soră medicală
Dougie Twitchell, soră medicală
Gina Buffalino, soră voluntară
Harriet Bigelow, soră voluntară
COPII DIN ORAŞ
Little Walter Bushey
Joe „Sperietoare“ McClatchey
Norrie Calvert
Benny Drake
Judy şi Janelle Everett
Ollie şi Rory Dinsmore
ORĂŞENI DE MARCĂ
Tommy şi Willow Anderson, patroni/ operatori ai Dipper’s Roadhouse
Steward şi Fernald Bowie, patroni/ operatori ai Salonului de Pompe
Funebre Bowie
Joe Boxer, dentist
Romeo Burpee, patron/ operator al Magazinului Universal Burpee
Phil „Chef“ Bushey, bucătar şef de reputaţie dubioasă
Samantha Bushey, soţia lui
Jack Cale, manager de supermarket
Ernie Calvert, manager de supermarket (pensionar)
Johnny Carver, operator de magazin cu preţuri reduse
Alden Dinsmore, fermier, producător de lactate
Roger Killian, fermier crescător de găini
Lissa Jamieson, bibliotecara oraşului
Claire McClatchey, mama lui Joe Sperietoare
Alva Drake, mama lui Benny
Stubby Norman, anticar
Brenda Perkins, soţia şefului Perkins
Julia Shumway, patroană/redactoră şefă a ziarului local
Tony Guay, reporter sportiv
Pete Freeman, fotoreporter
Sam „Jeg“ Verdreaux, beţivul oraşului
OAMENI DIN AFARA ORAŞULUI
Alice şi Aidan Appleton, orfani ai Domului („dorfani“)
Thurston Marshall, literat cu aptitudini medicale
Carolyn Sturges, absolventă de facultate
CÂINI DE MARCĂ
Horace, câinele Corgi al Juliei Shumway
Clover, ciobănescul german al lui Piper Libby
Audrey, golden retrieverul familiei Everett
Privit de la şapte sute de metri altitudine, unde Claudette Sanders lua o lecţie de pilotaj, oraşul Chester’s Mill lucea în lumina dimineţii ca o pizza abia scoasă din cuptor şi pusă la răcit. Maşinile se târau încet pe Main Street, reflectând razele de soare. Turla Bisericii Congo arăta destul de ascuţită ca să străpungă cerul fără nori.Soarele gonea pe suprafaţa râului Prestile survolat de avionul Seneca V, atât aparatul de zbor, cât şi apa străbătând oraşul pe aceeaşi direcţie, în diagonală.
– Chuck, cred că văd doi băieţi lângă Peace Bridge! Pescuiesc!
Încântarea cu care vorbise o făcu să râdă. Lua lecţiile de zbor graţie soţului ei, care era Primul Ales al oraşului. Deşi considera că, dacă Dumnezeu ar fi vrut ca omul să zboare, l-ar fi înzestrat cu aripi, Andy era un om foarte uşor de înduplecat şi, până la urmă, cedase rugăminţilor lui Claudette. Experienţa îi plăcuse din primul moment. Ceea ce simţea acum, însă, nu mai era simplă plăcere, ci un adevărat extaz. Astăzi, era prima oară când înţelegea cu adevărat măreţia zborului. Farmecul lui.
Chuck Thompson, instructorul, atinse uşor manşa, apoi îi arătă tabloul de bord.
– Nu mă îndoiesc, spuse el, dar hai, totuşi, să ţinem maşinuţa asta în aer, Claudie, OK?
– Scuze, scuze!
– Nu face nimic.
Învăţa oamenii să piloteze de ani de zile şi-i plăceau elevii ca ea, mereu dornici să afle ceva nou. Chiar dacă, nu peste mult, avea să-l coste pe Andy Sanders o sumă piperată; Claudie adora avionul Seneca şi-şi exprimase dorinţa de a avea şi ea unul la fel, dar nou. Aşa ceva ar fi ajuns cam la un milion de dolari. Fără a fi tocmai o răsfăţată, Claudie Sanders avea incontestabil nişte gusturi destul de scumpe, căruia norocosului de Andy se pare că nu-i era deloc greu ă i le satisfacă.
Şi lui Chuck îi plăceau asemenea zile: vizibilitate nelimitată, nicio adiere de vânt, condiţii de instructaj perfecte. Cu toate astea, aparatul se clătină uşor, când Claudie îl redresă.
– Ţi-a pierit cheful. Revino-ţi! Hai la o sută douăzeci. S-o luăm pe Şoseaua 119. Şi coboară la trei sute.
Claudie se conformă, iar zborul redeveni perfect. Chuck se relaxă.
Trecură peste magazinul de maşini vechi al lui Jim Rennie şi lăsară oraşul în urmă. De-o parte şi de alta a Şoselei 119 se întindeau câmpii şi copaci învăpăiaţi de culoare. Umbra cruciformă a avionului aluneca în lungul asfaltului, atingând scurt cu aripa un drumeţ cu un rucsac în spate. Omul ridică privirea şi le făcu un semn de salut cu mâna. Chuck îi răspunse, deşi ştia că n-avea cum să-l vadă.
– Ce zi al naibii de frumoasă! exclamă Claudie. Chuck râse.
Mai aveau de trăit încă patruzeci de secunde.
Marmota mergea cu pas legănat pe acostamentul Şoselei 119, îndreptându-se spre Chester’s Mill, deşi până la marginea oraşului mai erau doi kilometri, astfel încât până şi curtea plină de maşini vechi a lui Jim Rennie se zărea doar ca un şir de scânteieri aliniate în locul unde drumul cotea la stânga. Marmota avea de gând (în măsura în care se poate spune că o marmotă are gânduri) să revină în pădure cu mult timp înainte de a ajunge atât de departe. Deocamdată, însă, acostamentul îi convenea de minune. Se înde părtase de vizuină mai mult decât ar fi vrut, dar soarele îi încălzea spinarea şi prin nas i se îmbulzeau tot felul de mirosuri proaspete, alcătuindu-i în creier sugestii rudimentare – ar fi prea mult să le spunem imagini.
Se opri, ridicându-se o clipă pe labele dindărăt. Ochii nu-i mai erau la fel de ageri ca odinioară, dar încă mai puteau desluşi o siluetă omenească mergând în direcţia sa, pe celălalt acostament. Marmota se hotărî să mai facă, totuşi, câţiva paşi. Uneori, oamenii lăsau în urma lor lucruri bune de mâncat.
Era un mascul bătrân şi gras. Cutreierase multe lăzi de gunoi la viaţa lui şi cunoştea drumul până la periferia oraşului Chester’s Mill la fel de bine precum cele trei tuneluri din bârlog; pe-acolo se găseau mereu bunătăţi. Înainta cu pas molcom, bătrânesc, privindu-l pe omul care mergea pe cealaltă parte a drumului.
Omul se opri. Marmota îşi dădu seama că o văzuse. La dreapta şi puţin mai în faţă zăcea un mesteacăn doborât. Avea să se ascundă acolo, până când omul trecea, pentru ca apoi să cerceteze locurile în căutarea unor bucăţele gustoa…
Până aici ajunsese marmota cu gândurile – şi cale de încă trei paşi, cu picioarele –, deşi trupul îi fusese retezat în două. Apoi, căzu pe marginea drumului. Sângele-i ţâşnea spasmodic; intestinele se rostogoliră în ţărână; picioarele dinapoi mai zvâcniră scurt de două ori, apoi încremeniră.
Şi ultimul său gând, înaintea întunericului care ne pândeşte pe toţi, marmote şi oameni deopotrivă: „Ce-a fost asta?“
Fragment din volumul Sub dom, de Stephen King, disponibil numai în această săptămână cu 25% reducere.
Tweet
