Teatrul ca o călătorie

george banuPe George Banu l-am întâlnit în multe colțuri ale lumii. Peste tot părea că e acasă, pentru că între timp marea familie a teatrului și a oamenilor ei devenise și a lui. Datorită călătoriilor.

Am împrumutat acest titlu de la unul dintre articolele cuprinse în volumul Călătoriile sau orizontul teatrului, apărut la Editura Nemira, în colecția Yorik, volum despre care va fi vorba mai jos, pentru că mi se pare că exprimă în mod poetic legătura dintre călătorie și teatru, la care se referă autorii ce se mărturisesc aici.

Prin mici eseuri sau interviuri provocatoare, lucrarea coordonată de Catherine Naugrette, profesoară la Sorbonne Nouvelle, evocă de fapt punctele de convergență ale unei istorii scrise din mers de cel căruia îi e dedicată, criticul, profesorul, eseistul George Banu, un susținător al călătoriilor inițiatice. Ca și în multe alte rânduri, el recunoaște cu această ocazie rolul important pe care l-au jucat în cariera sa de teoretician al teatrului călătoriile, experiențele directe, întâlnirea cu teatrul la el acasă, acolo unde s-au născut spectacolele văzute, în mediul de provenienţă, cultural, social, arhitectonic.

Din poveştile spuse în carte de artiști și prieteni celebri ai omagiatului, gândul e dus mai departe spre ideea că teatrul e el însuși rodul unei călătorii, cum titrează și Marco De Marinis în articolul care ne-a inspirat titlul însemnărilor de față. O călătorie cu foarte multe sensuri și nenumărate direcții. Fiindcă spectacolul de teatru conține el însuși ideea unei evadări în alt spațiu și timp, după cum observă și Marinis surprinzând esența teatrului ca fenomen socio-cultural: spectacolul de teatru reprezintă, pentru participanți (actori și spectatatori), o veritabilă experiență, adică ceva ce ne transportă altundeva, măcar provizoriu, pe durata spectacolului, și câteodată ceva mai mult în timp, și ne transformă…

Dar mai e o călătorie și prin originile sale nomade, de pe vremea carului lui Thespis și a serbărilor dionisiace care și-au transmis caracterul ludic în commedia dell’arte și în spectacolele populare din pieţele lumii. Când au început să descopere Orientul, arta japoneză, artiştii Europei au găsit în călătorie sursa inovaţiei, iar artişti ca Grotowski sau Ariane Mnouchkine pot spune că pentru ei călătoria a fost esențială pentru cercetările de antropologie teatrală întreprinse și pentru descoperirile uluitoare făcute. De altfel, paginile care evocă experiența acestor însemnați oameni de teatru sunt memorabile, cu informații inedite și o emoție a mărturisitorilor pe măsură. Cităm, spre exemplu, amplul articol al profesorului Leszek Kolankiewicz, de la Universitatea din Bologna, care, analizând sintagma „teatrul ca vehicul“ atribuită lui Grotowski (călătoria fiind în experiența acestuia un mijloc determinant), punctează avangardismul celebrului regizor polonez și prin alte elemente, cum ar fi folosirea termenului performing art, folosit mult înaintea generalizării lui în Europa. Tot un vehicul este teatrul și pentru Ariane Mnouchkine, care ne comunică în spectacolele sale de la Théâtre du Soleil experiențele socio-culturale acumulate în călătoriile care-i compun biografia. Cine a fost la Théâtre du Soleil își amintește cu siguranță cum înțelege artista să transpună spectatorul în lumea reprezentației, oferindu-i în completare informație livrescă, experiențe culinare adecvate, ambianță sonoră specifică zonei din care provine lumea piesei și a spectacolului vizionat.

Călătoria inițiatică, aventura pură sau cea programatică stau la baza celor mai multe dintre experiențele fundamentale parcurse de Peter Brook sau Eugenio Barba, așa cum reiese și din mărturisirile acestora incluse în volum. Fără călătoriile lui Brook în Orientul Mijlociu, la Șiraz sau Persepolis, fără fuga la Salerno a lui Barba, n-am fi avut niciodată spectacolele-ceremonial din deşertul vechii Persii sau Trilogia antică a lui Andrei Șerban, care l-a însoțit pe Brook în aceste călătorii, și nici studiile de antropologie teatrală ale danezului Eugenio Barba, transmutat în sudul Italiei în căutarea esenţei ritualice a teatrului.

Teatrul ca o călătorie include și forma voiajului propriu-zis, a turneelor și festivalurilor în care artiștii își întâlnesc publicul, iar teatrul își reînnoiește forma. Călătoriile îi lărgesc orizontul și îl ajută să se integreze mecanismului universal al comunicării. Apoi, o călătorie te învață să te cunoşti pe tine însuți… te mai învață și să posezi lumea, să simți că te privește și pe tine ceea ce este îndepărtat, ca și cum ar face parte integrantă din tine însuți… spune Ariane Mnouchkine, autoarea atâtor spectacole militante. Acestor impresii exprimate de regizoare, poate cea mai pasionată călătoare, le dă replica, peste ani, tânărul nostru coleg Octavian Saiu, care ne povestește în carte despre călătoriile sale în Bali și despre… bucuria de a fi străin. O trăire originală, care sugerează puterea de a păstra distanța contemplaţiei și a curiozității intelectuale, fără de care un european s-ar putea simți intrus într-un spațiu atât de diferit precum cel asiatic, zice criticul.

Încheind cu o postfață cuprinzătoare volumul mărturisirilor prin care prietenii săi omagiază în această carte călătoria teatrală și pe călător, distinsul critic și eseist care e George Banu face un tur al motivațiilor și argumentelor pentru care și-a asumat ipostaza de pribeag neliniștit. Convins ca și Wilhelm Meister, personajul lui Goethe, că ucenicia aceasta i-a fost de folos, el ne explică etapele drumului ale cărui roade nu le-a cules singur, ci împreună cu noi, cei care-i citim cărțile și îi ascultăm conferințele, aflând prin intermediul evocărilor sale atâtea despre teatrul lumii și corifeii lui.

Pe George Banu l-am întâlnit în multe colțuri ale lumii. Peste tot părea că e acasă, pentru că între timp marea familie a teatrului și a oamenilor ei devenise și a lui. Datorită călătoriilor.

De ce fugim de acasă?, se întreabă criticul, folosind în deschiderea acestei postfețe titlul unei poezii de Marin Sorescu. Pentru ce George Banu, plin de o energie debordantă, este mereu pe drum, se întreabă și Andrei Şerban în eseul său A trăi pentru ceilalți. Răspunsul dat de regizor e satisfăcător și pentru noi: ceea ce îl pasionează pe George nu este stabilitatea vechiului teatru, ci ivirea celui nou… //

Autor: Doina Papp

Revista22.ro

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.