Triumful prostiei

triumful prostiei, detaliu copertaCine este Belinda Cannone? Foarte puţin cunoscută în România, Belinda este o romancieră şi eseistă franceză (şi conferenţiar universitar în literatură comparată la Universitatea din Caen, să nu uităm).

Deşi a publicat cinci romane, recunoaşterea şi-a obţinut-o prin eseistica sa, fiind recompensată în 2001 cu Premiul pentru eseu al Academiei Franceze pentru L’Écriture du désir (2000) şi cu Marele Premiu pentru eseu al Société des Gens de Lettres pentru Le Sentiment d’imposture (2005). Ultimul ei eseu, La bêtise s’améliore, este o cărticică pur şi simplu adorabilă, despre care TREBUIA să vă vorbesc (cam de două săptămâni îmi tot fugăresc muza şi aştept să se coboare asupra mea inspiraţia; nici până în ziua de azi nu a venit, dar trebuie să îi dau o lecţie!).

Ei bine, cu toţii ne considerăm inteligenţi. E un fapt indubitabil. Poate reuşim să fim mai realişti în privinţa aspectului fizic. Sau în privinţa muncii noastre (dar întotdeauna am putea mai mult – dacă am vrea cu adevărat – nu-i aşa?). Cu toate astea, deştepţi suntem cu siguranţă. Nici o îndoială! Aproape la fel de sigur este că, de câteva ori pe zi, gândim despre cei din jurul nostru că sunt proşti (sau, în orice caz, mai proşti decât noi).

“Prostia nu mă amuză. Deloc. Mă oboseşte. Mi se pare chiar destul de surprinzător în ce măsură te poate epuiza dialogul cu un imbecil. Un val de lehamite mă covârşeşte brusc şi am impresia că n-am să-l mai pot îndura nici măcar o secundă, că o să fug cât or să mă ţină picioarele – deşi nu vreau să supăr oamenii, în general – cum să ies din bucluc? Alteori, ce-i drept, sentimentul care mă domină e mânia […]”.

Ironia este că şi ceilalţi, dacă ar fi posibil un atare puseu de sinceritate (eventual, dacă am putea administra în secret colegilor sau familiei o doză generoasă din „serul adevărului”), au aceleaşi habitudini de gândire. Şi, în mod cert, ne-am afla zilnic printre cei proşti (sau, în orice caz, mai proşti decât ei). Până la urmă, care-i adevărul? Cine e mai prost (sau mai deştept): „noi” sau „ei”? Rezultatul unui atare sondaj ar fi că suntem – toţi laolaltă şi în aceeaşi măsură – la fel de proşti, pe cât suntem de deştepţi.

“Există, fără-ndoială, neghiobi, obtuzi, inşi care nu ştiu nimic şi care vorbesc prea mult, mărginiţi, indivizi care nu-şi dau seama că repetă pretutindeni ceea ce se poate auzi pretutindeni etc. Pe el însă îl interesează mai degrabă prostia – a insistat asupra acestui punct – celor care au toate mijloacele de a nu fi proşti, prostia oamenilor inteligenţi.”

Tocmai această ambivalenţă constituie subiectul micului “tratat despre prostia inteligenţei”. Scriitura este sclipitoare (să recunoaştem, francezii sunt în continuare maeştrii artei eseului), iar sinceritatea şi onestitatea gândirii sunt dezarmante şi seducătoare. Umorul, la rândul său, face paginile să zboare si cititorul nu simte nici măcar o secundă greutatea subiectului. Căci, există temă mai greu de surprins decât prostia?

„«De altfel, nu ştiu ce este prostia, după cum nici ce-i inteligenţa. A doua mare dificultate. Sunt cam prost în materie de prostie. E un cuvânt-debara, prin care desemnez comportamente sau vorbe care mi se par nedemne de o inteligenţă normală. Dar cum încă şi mai puţin ştiu ce-s inteligenţa şi normalitatea…»
Idealul, zice el, ar fi să se scrie o carte în care nici un cititor nu s-ar recunoaşte personal, dar în care i-ar regăsi pe unii dintre amicii săi.”

Pe parcursul cărţii, prin dialoguri fermecătoare, vor fi inventariate multe forme ale prostiei inteligenţei. Şi, de asemenea, vor fi dezvăluite mecanismele prostiei inteligente, cele prin care aceasta se hrăneşte tocmai cu materia inteligenţei:

„Gulliver vorbeşte de «prostie a inteligenţei» […]. De ce «a inteligenţei»? Nu e o contradicţie? Ba da, bineînţeles. Ce vrea el să spună? Vrea să spună că, dacă prostia ar fi mereu identică cu ea însăşi, am sfârşi prin a o repera şi am şti cu siguranţă s-o evităm. Dar prostia, ca şi omenirea, e inventivă. E inventivă în aceeaşi măsură ca inteligenţa şi creativitatea. Să fie ea… inteligentă? Nu tocmai, asta-i o reducţie. Dar să spunem că ea se înnoieşte agăţîndu-se de propunerile inteligenţei şi opunîndu-le noi baraje. […] Aici e pericolul: prostia s-a înnoit, a adoptat idei care erau inteligente, adică vii, cu câteva generaţii în urmă şi care sunt pur conformism de peste cincizeci de ani.”

Gata, mă opresc aici cu citatele. Nu pot să reformulez ideile pentru că îmi place prea mult scriitura Belindei. Şi dacă mai continui, am să pun pe blog aproape toată cartea 🙂 Un ultim citat şi vă las să vă dedaţi unei lecturi adorabile, care ar putea avea şi virtuţi pedagogice (să sperăm):

„Astfel, prostia se reînnoieşte, ceea ce o face greu de desluşit, şi deci periculoasă. Cei care o denunţă (care îi văd noile forme – căci prostia inteligentă nu este o esenţă, ea nu e decât necontenite avatare) sunt în general neînţeleşi şi neaveniţi. Căci putem râde cu toţii în cor de foarte bătrâna prostie care seamănă cu străbunica mea în corset, însă noua prostie e mai înşelătoare deoarece ea poartă sclipiciurile inteligenţei generaţiilor imediat anterioare (bunica mea în minijupă într-o zi cu ceaţă ar putea induce în eroare).”

Iar pentru un final grandios, nimic nu este mai potrivit decât citatul pus în exergă:

„Numai idioţii n-au nici o îndoială.
− Sînteţi sigur ?
− Absolut sigur.”
(Georges COURTELINE)

La bună recitire!

Aici gasesti cartea in librarie!

3 Commentarii

  1. voicunike 31/07/2008 Reply
  2. Vlad Puescu 01/08/2008 Reply
  3. Vlad Puescu 17/10/2008 Reply

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.