Pachinko, de Min Jin Lee – saga unei familii coreene în Japonia secolului XX [FRAGMENT AVANPREMIERĂ]

Finalist al National Book Award, finalist al Dayton Literary Peace Prize, bestseller New York Times, USA Today, Wall Street Journal și Washington Post, recomandat de Barack Obama – romanul Pachinko, de Min Jin Lee, apare la editura Nemira, în colecția Babel. 

Patru generații de imigranți coreeni înfruntă destinul în Japonia secolului al XX-lea. Povestea începe cu Sunja, care își dezonorează familia săracă din cauza unei sarcini neașteptate. Părăsită de iubit, tânăra e salvată de bărbatul care o ia de soție și o duce în Japonia. De aici începe o saga emoționantă a unei familii excepționale, exilate și prinse în malaxorul indiferent al istoriei. Și, de asemenea, al unei reflecții despre descoperirea propriei identități, despre puterea rădăcinilor adânci și despre forța credinței și a familiei.

Incredibilă. În ciuda convingătoarei treceri prin timp și istorie, personajele și viețile lor tumultoase duc narațiunea mai departe. Romanul este o privire plină de compasiune, dar și de claritate, asupra peisajului vieții înseși. Lee ne spune că, dincolo de măștile unor oameni foarte diferiți, stau aceleași dorințe intime, speranțe și suferințe. Asta dacă ai răbdarea și compasiunea să le descoperi. 


The New York Times Book Review

O poveste excelentă, care te bântuie după lectură. Narațiunea este pusă în lumină de momente de o frumusețe incredibilă. Profunzimea romanului lui Lee vin dintr-o cercetare impecabilă, o intrigă meticuloasă și o perspectivă empatică. 


Booklist 

Min Jin Lee, scriitoare de origine coreeană, s-a născut la Seul, în 1968. A beneficiat de mai multe rezidențe literare oferite de Guggenheim Foundation și de alte instituții de profil, publicând proză scurtă în The New YorkerThe Guardian și în alte reviste și ziare de prestigiu. În 2007 a debutat cu volumul Free Food for Millionaires, considerat de The Times unul dintre cele mai bune romane ale anului. Pachinko (2017), al doilea roman al său, s-a bucurat de un succes remarcabil și va fi tradus în 25 de limbi.


Fragment în avanpremieră

Osaka, ianuarie 1953

Îngrijorată de situația lor financiară, Sunja se trezise în miezul nopții ca să facă bomboane de vânzare. Când a observat că fiica ei nu mai e în pat, Yangjin s-a dus la bucătărie.

– Tu nu mai dormi deloc, i-a zis. O să te îmbolnăvești dacă nu te odihnești.

– Sunt bine, umma. Tu ar trebui să te culci la loc.

– Eu sunt bătrână. Nu mai am nevoie de atâta somn, a încredințat-o Yangjin, punându-și șortul de bucătărie.

Sunja încerca să câștige mai mulți bani ca să plătească un profesor pentru Noa. Picase la doar câteva puncte la primul examenul de admitere de la Waseda și era sigur că pe următorul îl va trece, dacă avea să ia lecții de matematică. Onorariul profesorilor era exorbitant. Femeile se zbăteau să câștige mai mult, pentru ca Noa să poată renunța la slujba de contabil și să se concentreze asupra studiilor, dar le era foarte greu să acopere cheltuielile cu gospodăria și îngrijirile medicale ale lui Yoseb din salariul lui și din banii obținuți din vânzarea de mâncare. Kim le plătea săptămânal pentru cazare și masă. Se oferise să contribuie și la fondurile de școlarizare a lui Noa, dar Yoseb le interzisese femeilor să accepte de la el mai mult decât o sumă rezonabilă. Nu-i îngăduia nici Sunjei să accepte bani de la Hansu pentru studiile lui băiatului.

– Ai dormit vreun pic noaptea trecută? a întrebat-o Yangjin.

Sunja a dat din cap că da și a întins o pânză curate peste bucățile mari de zahăr brun, ca să înăbușe zgomotul scos de mojar și de pistil.

Și Yangjin era epuizată. Peste trei ani împlinea șaizeci de ani. Când era tânără, se credea în stare să muncească mai mult decât oricine, în orice împrejurare, dar nu se mai simțea așa. În ultima vreme obosea și devenise nerăbdătoare. O deranjau tot felul de lucruri mărunte. Cu vârsta, trebuia să devină mai îngăduitoare, însă ea era mai furioasă. Câteodată, când un client se plângea că porția de mâncare e prea mică, voia să-l alunge. În ultima vreme, cel mai mult o deranja tăcerea insuportabilă a fiicei sale. Yangjin ar fi vrut să o zgâlțâie bine. Bucătăria era cea mai călduroasă încăpere a casei, cu lumină constantă. Becurile agățate cu fire electrice de tavan făceau umbre pe pereții din hârtie, aducând cu două tărtăcuțe singuratice atârnate de vrejul lor.

– Încă mă mai gândesc la fetele noastre, a zis Yangjin.

– Dokhee și Bokhee? Nu și-au găsit de lucru în China?

– N-ar fi tebuit să le las să plece cu femeia aia șireată din Seul. Dar erau așa de entuziasmate să ajungă în Manciuria și să câștige bani. Mi-au promis că o să se întoarcă atunci când vor fi câștigat destul ca să cumpere hanul. Erau fete bune.

Sunja a încuviințat din cap, amintindu-și de blândețea lor. Nu mai cunoștea pe nimeni ca ele. Ocupația și războiul păreau să fi schimbat pe toată lumea, iar acum războiul din Coreea înrăutățea și mai mult lucrurile. Oameni odinioară sensibili deveniseră prudenți și duri. Doar pruncii își mai păstrau inocența.

– Aud prin piață că fetele care au plecat să muncească în fabrici au fost duse în altă parte, unde trebuie să facă lucruri de-a dreptul îngrozitoare pentru soldații japonezi.

Yangjin s-a oprit, încă înspăimântată.

– Crezi că e adevărat?

Și Sunja auzise aceste povești, iar Hansu o prevenise în repetate rânduri cu privire la recrutorii coreeni, angajați de armata japoneză, care promiteau slujbe bune, însă nu voia să-i dea mamei și mai multe motive de îngrijorare.  Sunja a zdrobit zahărul cât a putut de fin.

– Și dacă fetele au fost luate… pentru asta? a insistat Yangjin.

– Nu avem de unde să știm, umma, a șoptit Sunja, aprinzând focut în sobă și turnând zahăr și apă în oală.

– Așa s-a întâmplat. Simt eu, a zis Yangjin dând din cap ca pentru sine. Tatăl tău s-ar întrista dacă ar ști că am pierdut hanul – aigoo. Și acum tot războiul din Coreea… Nu ne putem întoarce încă, altfel Noa și Mozasu ar fi înrolați în armată. Nu-i așa?

Sunja a încuviințat din cap. Nu putea să permită ca fiii ei să ajungă soldați.

Yangjin s-a cutremurat. Curentul de aer care se strecura pe lângă fereastra bucătăriei îi înțepa pielea uscată și maronie, așa că a căptușit pervazul cu un prosop. Și-a strâns mai bine vesta ponosită, din bumbac, peste cămașa de noapte, apoi a început să macine zahăr pentru următorul lot de bomboane, în timp ce Sunja supraveghea oala care fierbea la foc mic.

Sunja amesteca în oală în timp ce zahărul se carameliza. Busan părea o altă viață în comparație cu Osaka. Yeongdo, micuța lor insulă stâncoasă, îi rămăsese proaspătă și însorită în amintire, cu toate că nu mai fusese acolo de douăzeci de ani. Când Isak încercase să-i explice ce e raiul, ea își imaginase că orașul ei natal e paradisul – de o profundă și strălucitoare frumusețe. Își amintea că în Coreea până și luna și stelele erau altfel decât luna rece de aici. Oricât se plângeau oamenii de situația rea de acasă, Sunjei îi era greu să-și imagineze altceva în afară de casa luminoasă și masivă din apropierea mării verzi și sticloase de care tatăl ei avusese atâta grijă, de grădina îmbelșugată care le dădea pepeni, salată și dovleac și de piața în aer liber din care nu lipseau niciodată produsele delicioase. Cât trăise acolo, nu o apreciase îndeajuns.

Veștile de acasă erau atât de oribile – holeră, foamete și soldați care răpeau copiii, chiar și pe cei mai mici –, încât viața lor sărăcăcioasă din Osaka și încercările lor patetice de a economisi destui bani ca să-l trimită pe Noa la facultate părea una luxoasă prin comparație. Cel puțin erau împreună. Cel puțin puteau munci cot la cot pentru un viitor mai bun. De la războiul din Coreea, în Japonia comerțul înflorea și se creaseră mai multe locuri de muncă. Măcar aici americanii conduceau în continuare, așa că femeile găseau zahăr și grâu. Cu toate că Yoseb îi interzisese Sunjei să accepte bani de la Hansu, atunci când Kim făcea rost, cu ajutorul relațiilor lui, de ingredientele rare de care aveau nevoie, femeile știau că nu trebuie să pună prea multe întrebări sau să-i spună ceva lui Yoseb.

De îndată ce caramelul s-a răcit în tava de metal, cele două au tăiat repede și cu precizie bomboanele în pătrate.

– Dokhee mă tachina când vedea cât sunt de neîndemânatică la tăiatul cepei, a zis Sunja zâmbind. Și nu suporta cât de lent spălam oalele de orez. Iar în fiecare dimineață, când curățam podelele, îmi spunea negreșit: „Folosește întotdeauna două cârpe! Mai întâi mătură, după aceea șterge cu o cârpă curată și apoi cu încă una!“ Dokhee era cea mai curată persoană pe care am cunoscut-o vreodată.

Rostind aceste cuvinte, Sunja își amintea chipul simplu și rotund al lui Dokhee care devenea sobru atunci când dădea instrucțiuni. Expresiile, manierele și vocea ei erau la fel de pline de viață, iar Sunja, care nu se ruga prea des, s-a rugat acum în sinea ei pentru cele două fete. S-a rugat să nu fi fost luate pentru soldați. Isak spunea că nu vom ști niciodată de ce unii suferă mai mult decât alții. Spunea că n-ar trebui să ne grăbim niciodată să judecăm pe cineva care trece prin chinuri groaznice. De ce ea a fost scutită de asta, iar ele, nu? s-a întrebat. De ce se afla acum în această bucătărie, cu mama ei, în vreme ce mulți alții mureau de foame acasă, în Coreea? Isak susținea că Dumnezeu are un plan și Sunja își spunea că așa o fi, dar acum, când se gândea la fete, asta îi oferea prea puțină mângâiere. Cele două fuseseră mai inocente decât fuseseră fiii ei în fragedă pruncie.

Când Sunja a ridicat privirea de la lucrul ei, mama plângea.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *