Editura Nemira publică în colecția Babel de literatură străină romanul Un gentleman la Moscova, de Amor Towles, roman al unui sfârșit dureros și al unui început inevitabil și povestea cuceritoare a unui învins care, paradoxal, învinge dezumanizarea fără să iasă dintr-un hotel.

Cartea este tradusă de Dana Ionescu, redactor șef al editurii Nemira și coordonatorul colecției Babel, și va fi ecranizată în curând într-un serial cu Kenneth Branagh în rolul principal.

Este anul 1922. Contele Rostov nu se căiește că e aristocrat și un tribunal bolșevic îl condamnă la arest la domiciliu. Pentru bonomul erudit care nu a lucrat niciodată, celebrul hotel Metropol de la Moscova devine și domiciliu, și loc de muncă. Și viața lui trece strivită de decenii crude și tulburi din viața Rusiei, iar cititorul îl însoțește pe contele șarmant în lumea veche și în lumea nouă, unde nimic nu mai e la fel.
„Ce minune că într-o vreme ca a noastră romanul acesta așa de fin construit se desfășoară cu eleganța din lumea veche!“ The Washington Post

Amor Towles s-a născut în 1964 la Boston și acolo și-a petrecut și copilăria. A absolvit Yale College și apoi a studiat literatura engleză la Stanford University. În anul 2011 a publicat Rules of Civility, primul său roman, devenit bestseller New York Times și inclus pe lista celor mai bune cărți din 2011 realizată de The Wall Street Journal. În 2012, ediția franceză a romanului a câștigat Premiul Fitzgerald, cartea urmând să fie ecranizată. Un gentleman la Moscova este al doilea roman al autorului și a apărut în 2016. Cartea a stat peste 40 de săptămâni pe lista de bestselleruri New York Times și a fost considerată una dintre cele mai reușite apariții editoriale ale anului de The Chicago Tribune, The Washington Post, The San Francisco Chronicle și The Philadelphia Inquirer și va fi ecranizată într-o miniserie cu Kenneth Branagh în rolul principal. După o carieră de douăzeci de ani în domeniul investițiilor, Amor Towles își dedică tot timpul literaturii la New York, unde locuiește împreună cu soția și cei doi copii.

Fragment în avanpremieră:

„Așa procedați dumneavoastră?“ l-a întrebat pe Montaigne. „Un pas în față și doi în spate?“

Hotărât să arate cine e stăpânul cui, [contele] a jurat că n-o să-și mai ia ochii din carte până la al douăzeci și cincilea eseu. Impulsionat de propria hotărâre, le-a citit iute pe al patrulea, al cincilea și al șaselea. După ce le-a expediat cu și mai multă însuflețire pe al șaptelea și al optulea, al douăzeci și cincilea i s-a părut la fel de aproape ca un urcior cu apă pe masa din sufragerie. Dar, citind mai departe eseul al unsprezecelea, al doisprezecelea și al treisprezecelea, parcă se îndepărta de scopul lui. Dintr-odată, cartea parcă nu mai era deloc o masă dintr-o sufragerie, ci un fel de Sahara. Și, golindu-și urciorul, în scurt timp o să se târască prin propozițiile acelea și fiecare pagină citită cu sudoarea frunții o să dezvăluie o altă pagină…

Ei bine, fie. Contele se târa mai departe. Până s-a făcut ora unsprezece. Până a trecut de al șaisprezecelea eseu. Până când, deodată, paznicul cu pas mare al minutelor l-a prins din urmă pe fratele lui cu picioare strâmbe în partea de sus a cadranului. Când s-au luat în brațe, arcurile s-au desfăcut, roțile s-au învârtit și ciocănelul a căzut, scoțând primul dintre sunetele acelea plăcute ce vesteau amiaza. Picioarele din față ale scaunului pe care stătea Contele au alunecat pe podea cu un troncănit și Domnul Montaigne s-a învârtit de două ori în aer înainte să aterizeze pe pat. La a patra bătaie, Contele zbura pe trepte, iar la a opta, traversa holul, în drum spre etajul de dedesubt, unde mergea în vizita lui săptămânală la Iaroslav.

Iaroslav, neîntrecutul frizer de la Hotelul Metropol. De mai bine de două secole (sau cel puțin așa ne spun istoricii), cultura țării noastre mergea mai departe din saloanele orașului Sankt-Petersburg. Din saloanele acelea mari, cu vedere la Canalul Fontanka au pornit spre societatea rusă arte culinare, mode și idei noi. Și asta, datorită trudei necontenite de la subsol. Căci acolo, la doar câțiva pași mai jos de nivelul străzii, se aflau majordomii, bucătarii și hamalii care, împreună, se asigurau că, atunci când au fost introduse, concepțiile lui Darwin și Manet circulă fără opinteli. Și așa era și la Metropol.

De când se deschisese hotelul, în 1905, apartamentele și restaurantele lui fuseseră locuri de adunare pentru mondeni, pentru oamenii influenți și pentru erudiți. Însă, fără serviciile de la subsol, eleganța fără efort care se etala peste tot n-ar fi existat. După ce coborai treptele mari, de marmură, din hol, treceai mai întâi de un stand de ziare, unde un domn găsea sute de titluri și nu doar în rusă. Urma apoi magazinul Fatimei Federova, floristă. În 1920, victime firești ale vremurilor, rafturile ei fuseseră golite, iar ferestrele, acoperite și astfel unul dintre cele mai strălucitoare locuri din hotel devenise unul dintre cele mai pustii. Însă în zilele ei bune florăria asta vânduse vagoane întregi de flori. Ea făcea aranjamentele înalte pentru hol, de la ea erau crinii din camere, buchetele de trandafiri aruncate la picioarele balerinei de la Balșoi și florile de la butonierele bărbaților care le aruncau. Fatima era și o bună cunoscătoare a codurilor florale ce guvernau înalta societate încă din Vremea Cavalerilor. Nu știa numai ce flori trebuie să trimiți în chip de scuze, ci și ce flori trebuie să pregătești dacă ai întârziat, dacă ai vorbit când nu era rândul tău și când, observând-o pe tânăra domnișoară de la ușă, ți-ai neglijat partenera. Pe scurt, Fatima cunoștea parfumul, culoarea și scopul unei flori mai bine decât o albină. Foarte bine, florăria ei se închisese, se gândea Contele, dar oare nu se închiseseră și florăriile de la Paris sub „domnia“ lui Robespierre și oare orașul Acela nu era acum plin de boboci? Chiar așa, timpul florilor se va întoarce neîndoios la Metropol. Iar chiar la capătul holului ajungeai la frizeria lui Iaroslav. Spațiu al optimismului, al preciziei și al neutralității politice, era Elveția hotelului. Dacă tot își jurase Contele să fie stăpân pe situație prin detalii practice, atunci, iată că întrezărim prin ce mijloace: un aranjament săptămânal, respectat cu religiozitate, pentru ferchezuială.

Când a intrat Contele, Iaroslav îl servea pe un client cu păr argintiu, într-un costum gri-deschis, în timp ce pe banca de lângă perete își aștepta rândul un ins greoi, într-o haină șifonată. Salutându-l cu un zâmbet, frizerul l-a invitat pe Conte să ia loc pe scaunul gol de lângă el. Așezându-se, Aleksandr Ilici a înclinat din cap într-un gest prietenos către individul greoi, apoi s-a lăsat pe spate în scaun, iar ochii i s-au oprit la minunea din frizeria lui Iaroslav: cabinetul lui. Dacă l-am ruga pe Larousse să dea definiția cuvântului „cabinet“, faimosul lexicograf ar putea răspunde: obiect de mobilier împodobit adesea cu detalii decorative, în care se pot păstra obiecte fără a fi la vedere. O definiție potrivită, fără îndoială – un obiect în care poate intra orice, de la un dulap de bucătărie de la țară la un Chippendale de la Palatul Buckingham.

Cabinetul lui Iaroslav însă nu s-ar fi potrivit tocmai mănușă cu o astfel de descriere, fiind doar din nichel și sticlă și astfel neurmărind să ascundă ce e înăuntru, ci, dimpotrivă, să-și expună conținutul în fața ochiului gol-goluț. Și pe bună dreptate. Căci acest cabinet putea fi mândru de tot ce era în el: săpunuri franțuzești, împachetate în hârtie ceruită, săpunuri englezești în cilindre de fildeș, întăritoare italienești, în sticluțe de forme capricioase. Și în spate, ascunsă? Sticluța aceea neagră spre care făcuse cu ochiul Iaroslav când zisese „Izvorul Tinereții“.

În reflexia din oglindă, Contele și-a lăsat acum privirea să se îndrepte spre locul în care frizerul își exercita magia asupra domnului cu păr argintiu, folosind două perechi de foarfeci în același timp. În mâinile lui, ele aminteau de l’entrechat al unui danseur de la balet, parcă dând din picioare în aer. Mâinile frizerului se mișcau din ce în ce mai repede, până ajungeau să salte și să țopăie ca un cazac care-și face dansul! La ultima mișcare, n-ar fi fost deplasat să cadă o cortină, însă numai pentru a se ridica din nou peste o clipă, astfel încât publicul să poată aplauda când frizerul face o plecăciune.

Iaroslav a scos pânza albă în care-și acoperise clientul și a scuturat-o. A pocnit din călcâie când a acceptat plata pentru o treabă bine făcută. Și, când domnul a ieșit din frizerie (părând mai tânăr și mai distins decât atunci când intrase), s-a dus spre Conte cu un șervet curat.

– Ce mai faceți, Excelența Voastră?

– Splendid, Iaroslav. Cât se poate de bine.

– Ce avem în program astăzi?

– Doar o ferchezuială.

Când foarfecele și-au început dansul lor delicat, Contelui i se părea că insul cel greoi de pe bancă trecuse printr-o schimbare. Deși tocmai îl salutase prietenos, omul parcă se făcuse mai rozaliu la față între timp.

Contele era sigur, de fapt, din moment ce culoarea i se întindea până la urechi. I-a căutat privirea din nou, intenționând să-i mai facă un semn prietenos, însă el se uita țintă la spatele lui Iaroslav.

– Eu urmam, a zis. Iaroslav, care, ca majoritatea artiștilor, se cam pierdea în propriul meșteșug, și-a văzut de treabă cu pricepere și grație. Așa că individul a fost nevoit să se repete, dar un pic mai apăsat:

– Eu urmam.

Trezit din vraja lui artistică de această intonație ascuțită, Iaroslav i-a răspuns curtenitor:

– Imediat ajung la dumneavoastră, domnule.

– Asta ați spus și când am venit.

Îi replicase cu o ostilitate atât de evidentă, că frizerul s-a oprit și a întors ochii, întâmpinând cu o expresie

nedumerită privirea clientului. Deși învățat de mic că nu e frumos să întrerupi o discuție, Contele simțea că frizerul nu trebuie să dea explicații în locul lui. Așa că a intervenit:

– Iaroslav nu are nicio vină, domnule. Întâmplarea face să vin aici la ora douăsprezece, în fiecare marți, când am un aranjament fix.

Omul a întors privirea spre Conte.

– Un aranjament fix… a repetat el.

– Da.

Apoi s-a ridicat atât de brusc, că banca s-a trântit de perete. În picioare, nu avea mai mult de 1,70 metri. Pumnii, care-i ieșeau din manșete, îi erau roșii ca urechile. Când a făcut un pas, Iaroslav s-a tras lângă tejghea. Individul a mai făcut un pas spre el și i-a luat din mână una dintre foarfeci. După aceea, cu îndemânarea unui om mai slab, s-a întors, l-a apucat de guler pe Conte și i-a smuls dintr-un foc mustața din partea stângă. Rămânând pe poziții,

l-a împins în față până s-au trezit aproape nas în nas.

– O să urmeze și programarea cât de curând.

După aceea, împingându-l înapoi pe scaun, a aruncat foarfecele pe jos și a ieșit din frizerie.

– Nu l-am văzut în viața mea, Excelența Voastră! A exclamat Iaroslav îngrozit. Nu știu dacă stă la hotel. Însă aici nu va mai fi bine-venit, vă asigur.

Acum în picioare, Contele era pe punctul de a arăta aceeași indignare și de a cere o pedeapsă cuvenită pentru o asemenea fărădelege. Dar ce știa el despre atacatorul lui? Când îl văzuse prima dată așezat pe bancă, în haina lui șifonată, se gândise imediat că e vreun muncitor care, dând de frizerie, se hotărâse pe loc să se răsfețe cu un tuns. Dar, din câte știa el, individul ar fi putut fi unul dintre noii locatari de la etajul doi. Poate crescuse în vreo fabrică de oțel și se alăturase vreunui sindicat în 1912, condusese vreo grevă în 1916 și vreun batalion roșu în 1918, iar acum se trezise în fruntea unei întregi industrii.

– Avea perfectă dreptate, i-a spus lui Iaroslav. El aștepta de bună-credință. Dumneata n-ai dorit decât să-ți onorezi programarea pe care o aveam eu. Eu ar fi trebuit să-i cedez locul și să sugerez să te ocupi mai întâi de el.

– Însă ce-ar trebui să facem?

Contele s-a întors și s-a privit în oglindă. Poate că s-a uitat la el însuși pentru prima dată după ani întregi. Multă vreme crezuse că un domn trebuie să se uite în oglindă cu un sentiment de neîncredere. Căci, pe vremea aceea fiind mai degrabă unelte pentru cunoașterea de sine, oglinzile parcă erau mai mult unelte pentru amăgirea de sine. De câte ori nu urmărise cu privirea câte o frumusețe tinerică întorcându-se la treizeci de grade în fața oglinzii să se asigure că se vede cum e cel mai bine? (Ca și cum toată lumea avea s-o vadă numai din unghiul acela!) De câte ori nu observase o mare doamnă etalând o pălărie groaznic de demodată, dar care la ea părea au courant, căci oglinda ei era înrămată tot ca altădată? Contele era mândru că poartă o haină bine croită. Era însă și mai mândru că știe că prezența unui gentleman o anunță cel mai bine alura lui, comentariile lui, manierele lui. Nu doar croiala hainei.

Da, se gândea, lumea chiar se învârtește. De fapt, se învârtește în jurul axei sale, așa cum se învârtește în jurul soarelui. Și galaxia se învârtește, o roată într-o roată mai mare, scoțând un zgomot cu totul altfel decât cel pe care-l scoate ciocănelul dintr-un ceas. Și poate că, atunci când se aude sunetul acela celest, oglinda își va atinge scopul ei mai adevărat – să-i dezvăluie omului nu cine își închipuie el că e, ci omul care a devenit.

Contele și-a reluat locul pe scaun.

– Un bărbierit simplu, i-a zis frizerului. Un bărbierit simplu, prietene.