Jhumpa Lahiri: o autoare care dacă mai are nevoie de vreo prezentare, atunci aceasta nu se poate face decât în termeni elogioşi: câştigătoare a premiului Pulitzer pentru ficţiune, nominalizată la Man Booker Prize cu romanul Distanţa dintre noi, membră a comisiei pentru artă şi umanioare a Casei Albe desemnată de însuşi Barack Obama, iar descrierile ar putea continua probabil pentru alte câteva paragrafe. Ceea ce a apropiat-o însă pe autoarea indiană cititorilor săi nu a fost palmaresul impresionant, ci tocmai capacitatea de a adresa probleme cu care toţi aceştia se pot identifica, cu care, mai exact, cei pe care ne-am deprins să-i numim oameni „obişnuiţi” pot empatiza. Iar asta tocmai pentru că Jhumpa Lahiri ştie foarte bine că fiecare individ este special şi exprimă lucrul acesta cât se poate de convingător în romanele sale. Nu ne rămâne, prin urmare, decât să vă prezentăm câteva dintre citatele care au rezonat în inimile foarte multor cititori din lumea întreagă:

Într-adevăr, acesta este lucrul pe care-l face cel mai bine cărţile: îţi permit să călătoreşti fără să te mişti cu adevărat de pe loc. În special dacă respectiva carte debordează de exotismul personajelor şi cadrelor în care este plasată acţiunea, aşa cum se întâmplă în romanele Jhumpei Lahiri.

Una dintre condiţiile esenţiale ale filosofiei, nu-i aşa? Aceea de a fi capabili, la orice vârstă, de a ne lăsa surprinşi de lucrurile care ne înconjoară.

Un aspect, poate, mai puţin pozitiv al trecerii timpului şi anume că lucrurile mai puţin plăcute care ni s-au întâmplat au tendinţa de a stărui în memoria noastră. Dar până la urmă există vreun alt mod de a ajunge la înţelepciunea acceptării?

Un îndemn, poate, de a ne bucura de lucrurile mici. Cum ar fi numele amuzante ale animalelor noastre de companie şi tot ceea ce ne îndepărtează, pentru o vreme, de a privi viaţa într-un mod serios şi grav.

Din nou, despre călătorie. Dar de data asta nu întorcând paginile cărţilor, ci pur şi simplu de a lua cu noi doar minimul necesar şi a pleca să vedem lumea. Pentru că, aşa cum spune Jhumpa Lahiri, mai mult ca sigur nu vom regreta.

Iar aici, un citat interesant despre cum izolarea – deşi poate mai bine spus ar fi singurătatea – ne poate deveni ea însăşi o formă de companie. Din nou, foarte adevărat atunci când lecturăm romanele Jhumpei Lahiri – pentru că orice ne-ar putea distrage n-ar face decât să ne priveze de frumuseţea literaturii sale.

Darul de a-ţi accepta propria viaţă, aşa cum o face unul dintre personajele scriitoarei. Un lucru ce poate părea atât de simplu, de la sine înţeles şi totuşi atât de greu de realizat.

Cu alte cuvinte, dacă ar fi să dăm o interpretare a noastră, aceasta este valoarea literaturii Jhumpei Lahiri: faptul că te duce, ca cititor, într-un loc de unde nu există mai departe.

Din fericire, am putea spune. Într-o lume în care misterul se împuţinează pe zi ce trece, persistenţa necunoscutului apare într-adevăr ca o minune.

Iar ultimul citat vorbeşte despre un lucru cu care, cel mai probabil, suntem toţi familiarizaţi: manifestarea coincidenţelor şi maniera în care acestea devin modalităţi de canalizare a destinului nostru – şi poate şi al altora – în moduri care altminteri ar fi fost de negândit.