Este una dintre cele mai interesante tinere autoare din Statele Unite ale Americii, iar hitul ei literar, Mila 2.0, a fost un succes. Debra Driza, căci despre ea este vorba, a conceput în acest volum un univers care le va aduce aminte cititorilor de Pittacus Lore şi al său Eu sunt numărul patru, un personaj cu accentele Fetei modificate a lui Paolo Bacigalupi, dar şi o acţiune plină de adrenalină ce trimite chiar la James Bond. Cât despre premisă, iată cum sună aceasta: atunci când o tânără descoperă că este un android, iar cei care se află pe urmele ei doresc să afle secretele super-puterilor sale, se declanşează acţiunea unuia dintre cele mai fascinante volume publicate în ultimii ani. Până la apariţia acestei cărţi, aşadar, mai este foarte puţin, iar până atunci vă lăsăm în compania unui fragment în avanpremieră:

„– Hei, Kaylee!

M-am răsucit şi am bătut cu degetele în geam, să-i atragatenţia, când camioneta a prins viteză. Corpul meu s-a clătinat, iar palmele mi s-au lipit de bancheta metalică. Strigătul de entuziasm al lui Kaylee a fost urmat de o altă accelerare. M-am prins cu mâna stângă de marginea camionetei.

Părul mi s-a răsfirat peste faţă, în timp ce maşina mergea tot mai repede, hurducăindu-se periculos pe drumul plin de gropi. Îl auzeam pe Hunter cum o îndemna pe Kaylee să încetinească, auzeam huruitul motorului, în timp ce ea îl forţa şi mai tare. Dar, dincolo de toate, începeam să simt ceva nou, ceva neaşteptat: un fior de euforie. Entuziasmul faţă de ceva periculos a început să eclipseze teama, cum mi se întâmplase şi atunci când Bliss sărise gardul cu mine. Era chiar oarecum amuzant. Vântul mi-a prins râsul şi l-a luat cu el, iar eu mi-am desprins mâna de pe marginea camionetei. Poate că asta se întâmplă când te muţi din oraşele mari în vreo fundătură rurală… poate că te transformi într-un dependent de adrenalină. Parcă trupul meu se pregătea pentru ceva ce îi era menit. Iar asta era cu adevărat amuzant. Chiar super. Nu mă mai distrasem aşa de când…

Următoarea alunecare spre stânga a fost cam bruscă. La fel şi smucitura spre dreapta care a urmat. Mi-am julit braţul de metal… chiar înainte să simt un imens vid, după care corpul meu a început să plutească. Într-o clipă zburam, iar în următoarea ţipătul care a ieşit din gâtul meu a fost acoperit de o bufnitură. Mai întâi, am pus jos braţul, pe ceva ascuţit, şi am simţit o senzaţie ciudată de sfâşiere. Apoi, m-am rostogolit. Lumea s-a înclinat şi s-a rotit nebuneşte, în timp ce eu m-am lovit din nou de pământ şi am continuat să mă rostogolesc. Mici detalii vizuale se repetau – frunze, iarbă, cerul albastru –, iar eu mă rostogoleam şi mă rostogoleam.

Am aterizat pe spate, la baza dealului, holbându-mă la un petic de nori albi. Nori de genul stratocumulus, dacă nu mă înşelam. Buzele mi s-au mişcat, dar n-a ieşit niciun sunet, vocea mea era strangulată de acelaşi şoc care mă lipise de pământ. Şocul, asta trebuia să fie. Ce altceva putea explica faptul că zăceam întinsă acolo şi cercetam tipurile de nori, în loc să fiu speriată?

Alte gânduri au dat năvală în mintea mea. De exemplu, ce naiba se întâmplase? De ce nu rămăsesem fără aer? Sau… of, Doamne… de ce abia simţeam durere? Mă rănisem la coloană? Dacă nu puteam să merg? Am simţit un val de uşurare, când mi-am confirmat că încă mai puteam să-mi mişc degetele de la picioare. Deocamdată, era bine. M-am ridicat în picioare, uimită să constat că demnitatea mea era mai rănită decât orice altceva. Fusesem incredibil de norocoasă.

– Mila!

Mersul sigur al lui Hunter îi grăbea coborârea de pe deal, Kaylee venind după el, pe cât de repede îi permiteau cizmele cu talpă platformă. În clipa aceea, am început să mă înfurii.

– Kaylee Daniels, ce e cu tine? Când o să afle mama ta, o să fii pedepsită pe viaţă! Puteai să mă omori!

Am început să-mi curăţ iarba de pe hanorac. Pete de iarbă, o să am pete de iarbă, m-am gândit, cumva, detaşat.

– Of, Doamne, Mila! Eşti în regulă? Îmi pare atât de rău! suspina Kaylee, încă la câţiva metri distanţă. Întinde-te la loc! S-ar putea să fii lovită la spate sau aşa ceva!

Hunter a ajuns primul lângă mine.

– Are dreptate, trebuie să te aşezi. Te-ai lovit undeva?

– Nu… nu cred, am zis, deşi nu avea logică, dar nu aveam de gând să mă plâng. Dar îmi simt braţul stâng cam ciudat. În partea exterioară, deasupra cotului.

– Lasă-mă să văd.

Hunter mi-a luat încheietura şi a ridicat materialul sfâşiat care fusese mâneca mea. Cum eram cu faţa la el, am văzut când expresia lui s-a schimbat din îngrijorare în şoc, am văzut cum a făcut ochii mari.

– Ce nai… Mila?

Asta nu avea cum să fie a bună.

– Chiar e aşa rău? Sau eşti genul care face mofturi cum vede un strop de sânge?

M-am întors, să văd mai bine ce anume îl transformase pe Hunter într-o statuie de gheaţă, cu gura căscată, tocmai când a ajuns şi Kaylee lângă noi.

– Am fost atât de speriată… am fost sigură că ai aterizat pe bucata aia mare de metal ruginit şi ai murit! a zis ea şi a arătat spre rămăşiţele diforme ale unei maşini. Mulţumesc…

Strigătul ei a acompaniat şuieratul respiraţiei mele.

– Mila? Of, Doamne, Mila! Ce… ce e aia? Pentru că nu e…

– … nu e sânge, am respirat în acelaşi timp cu ea.

Toţi trei ne holbam la braţul meu. Şi ne holbam. Şi ne hol bam. De parcă niciunuia nu ne venea să credem ce vedeam. Braţul meu nu sângera deloc. Pe pielea mea era o rană mare, deschisă, dar nu era sânge. Nu era sânge. Nu era sânge, pentru că, în loc de sânge, o peliculă subţire roşie se rupsese şi lăsa să se scurgă din rană un soi de lichid scârbos alb-lăptos.  Şi nu era doar atât. În interiorul rănii, în interiorul meu, era un tub transparent, cu o gaură zimţată, în formă de clemă. Şi înăuntrul lui? Ceva ce semăna cu nişte fire. Fire mici argintii, răsucite ca spiralele duble despre care învăţam la biologie.

Nu. Nu. Nu. Aveam halucinaţii. Mă lovisem la cap, la urma urmei, şi aveam halucinaţii. Era singura explicaţie logică. Mi-am smucit braţul şi m-am uitat de la faţa oripilată a lui Kaylee la cea şocată a lui Hunter. Sigur că aveam halucinaţii, la fel şi ei. Părul meu a biciuit aerul, când mi-am scuturat capul dintr-o parte în alta. Nu înţelegeam nimic.”