Cândva, un scriitor rus spunea că iubirea a fost inventată exact aşa cum a fost inventată roata şi că omul nu a făcut decât să se conformeze şi să se adapteze acestei pure întâmplări.  Astfel, indivizii au dezvoltat diverse comportamente şi sisteme de gândire specifice iubirii, care, de altfel, a fost diferit percepută în fiecare mare epocă a omenirii.

Simplificând foarte mult şi referindu-mă doar la partea europeană a planetei, îmi permit să sar direct în secolele XVII – XVIII, când iubirea pare că este o simplă tranzacţie economică. Norma este ca mariajele să se realizeze în funcţie de faima sau de averea diverselor familii şi, în niciun caz, în funcţie de sentimentele viitorilor însurăţei. De multe ori, aceştia se cunosc numai cu foarte puţin timp înainte ca uniunea să aibă loc şi fie că se plac, fie că nu (nici nu se pune problema de sentimente sau de afecţine) ei sunt obligaţi de propriile familii să îşi trăiască împreună tot restul vieţii. Grăitoare în acest sens sunt, de exemplu, romanele lui Jane Austin.

O dată cu Revoluţia sexuală, începută în urmă cu aproximativ 50 de ani, iubirea a fost ridicată pe un podium de aur. Dimpreună cu sexul, bineînţeles. Viaţa oamenilor a început să se mişte în jurul iubirii, al sentimentelor profunde, iar vânătoarea de relaţii fizice a devenit, pentru unii, unul dintre cele mai importante scopuri în viaţă. Căsătoriile care se realizează pe baze pur economice sunt din ce în ce mai rare, iar în zilele noastre sunt rău văzute şi catalogate peiorativ. De ce oare această schimbare de perspectivă? De ce ceea ce era normal într-o epocă a devenit blamat în alta? Greu de spus.

În zilele noastre, căsătoria apare din ce în ce mai rar în planul de viaţă a celor mai moderni dintre noi. Până la urmă de ce iubirea (acest sentiment despre care unii dintre indivizii secolului nostru cred că este ceea ce îi împlineşte şi îi face fericiţi) ar trebui să transforme automat într-o căsătorie?  Oricum, discuţia este lungă şi rămâne deschisă, iar ceea ce am scris mai sus sunt pure generalizări pe care, de altfel, îmi este destul de teamă să le rostesc. Nu de alta, dar am impresia că îmi scapă ceva esenţial.

Mori Ogai a scris Vita Sexualis in 1909, dar romanul a fost intrezis la vremea respectivă din cauză că japonezii l-au considerat pornografic. Pentru secolul XXI, însă, cartea este un fel de culegere de însemnări foarte inocente, iar întâmplările prin care trece tânărul student la medicină sunt interesante din perspectiva şocului cultural. Modul în care eroul cărţii îşi percepe propria viaţă, precum şi observaţiile pe care le face pe seama tinerilor de vârsta lui sunt revelatoare pentru societatea Japoniei de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Din vechime, au fost şi cazuri în care fetele au refuzat să se mărite cu cei care le ceruseră de neveste. O adevărată fată de samurai se uită la sufletul bărbatului, şi nici nu se pune problema să facă nazuri fiindcă bărbatul n-ar fi destul de arătos pentru ea. Ce dacă aşa ceva se întâmplă numai în Japonia? Lucrurile bune trebuie acceptate şi păstrate aşa cum sunt! Oricum, căsătoriile aranjate nici măcar nu sunt ceva strict japonez. Din câte povesteşte tatăl tău, regii şi împăraţii europeni îşi trimiteau uneori supuşii în ţările vecine, ca să le caute mirese. Vezi? Până şi în Europa, familiile regale procedează la fel ca în Japonia, a mai adăugat mama.

Vă recomand să citiţi cartea lui Mori Ogai, în special, dacă vă doriţi să cunoaşteţi şi alte perspective asupra vieţii, iubirii şi, nu în ultimul rând, sexualităţii. Cred că astfel de cărţi, în care sunt prezentate viziuni total diferite de cele pe care noi le considerăm normale, ne ajută să evoluăm şi, în general, să ne cunoaştem mai bine.

[scribd id=30703275 key=key-26p7cb9ky1rp11qruj9u mode=list]