Octavian Saiu este profesor, cercetator si critic de teatru. Doctor in studii teatrale, a predat la Universitati din Romania si Noua Zeelanda. A prezentat emisiuni culturale de televiziune si a participat la conferinte si festivaluri de teatru din intreaga lume. Fost redactor al revistei Teatrul Azi si membru in Comitetul editorial al noii reviste a Asociatiei Criticilor de Teatru (AICT), Critical Stages, Octavian Saiu este in prezent vicepresedinte al AICT, sectia romana.

Volumul sau, aparut la editura NEMIRA, „In cautarea spatiului pierdut” va avea o dubla lansare: joi, 15 ianuarie, ora 15.30 la UNATC, strada Matei Voievod  si vineri, 16 ianuarie, ora 16.00 la UNITER, str. George Enescu.

„In Romania cartea despre teatru ar trebui sa insemne mai mult”

Adriana Mocca: Desi “la inceput a fost Cuvantul”, in cartea dvs  afirmati ca “la inceput e intotdeauna spatiul”, adaugand un prezent continuu acestei dimensiuni. De ce ati ales sa reflectati asupra spatiului teatral?

Octavian Saiu: Fiecare dintre amintirile mele despre teatru e legata de un spatiu anume. Spectacolul de teatru si spatiul in care el se naste sunt, cred, indisociabile. Supravietuiesc asa, inrudite, in memoria unui spectator. Dincolo de acest tip de justificare – de factura mai mult personala – mai exista un argument. In teatru, spatiul defineste natura intalnirii intre un actor si un spectator. Isi transcende cu totul datele materiale. Spatiul unui spectacol e la jumatate de drum intre o realitate concreta si o dimensiune simbolica, neimplinita decat prin prezentele vii care il locuiesc. Mi se pare paradoxul cel mai fascinant al teatralitatii.

In teatru, spatiul defineste natura intalnirii intre un actor si un spectator.

A.M:  De la amfiteatrul grec pana la uzina dezafectata, care au fost momentele cele mai spectaculoase, in opinia dvs, ale istoriei spatiului teatral?

O.S: Cartea incearca sa demostreze ca fiecare epoca a avut cel putin un asemenea moment. O ierarhie e greu de conturat – de aceea am optat pentru o abordare istorica deschisa, care, asa cum ati remarcat, pleaca de la amfiteatrul grec si aunge la spatiile cele mai neconventionale ale teatrului contemporan. Nu pot, totusi, sa ma sustrag aceste interogatii pe care o lansati, si voi raspunde. Ordinea e subiectiva, iar ratiunile ei destul de greu de explicat in doar cateva cuvinte. Teatrul elisabetan a insemnat primul mare moment al unui tip de spatialitate vie, in care publicul este mai mult decat entitatea-martor a spectacolului. Secolul XVIII, pe de alta parte, a consacrat sala europeana de teatru, asa cum o admiram si astazi.

A impus o arhitectura, si, prin asta, un model al experientei teatrale, de care nu ne putem desparti. Secolul XX a adus febra cautarilor modernitatii, dar si nebunia postmoderna care converteste orice spatiu intr-un taram al spectacolului. O revolutie care anuleaza privilegiile salii clasice si lanseaza teatrului marea provocare: aceea de a infrunta viata, civilizatia, lumea de azi.

A.M: Este “In cautarea spatiului pierdut” o reverenta facuta omului de teatru Peter Brook si eseului sau “Spatiul gol”?

O.S: E o interpretare care ma flateaza, pentru ca identifica o anume raportare la marile repere, pe care o cultiv in mod asumat. Brook este, pentru teatrul contemporan, regizorul sinonim cu idea de spatiu. Am evitat, insa, sa construiesc discursul in jurul teoriei lui, care e atat de citata incat risca un soi de demonetizare nemeritata. Dimpotriva, am incercat sa contextualizez demersul lui Brook, si sa demonstrez ca, in mare masura, el se leaga de nelinistile unei intregi epoci si ca – bizar verdict, probabil – punctul lui de inspiratie e, de fapt, opera unui dramaturg. Brook a fost sedus, in acei ani, de autorul al carui spatiu e mereu gol, in sensul absolut, pur, al acestei expresii: Beckett. Brook a preluat lectia puritatii spatiului de la el. Dar Beckett a fost, la randul sau, influentat de marile incercari ale istoriei prin care a trecut, de razboi, dar si de W. B. Yeats. Prin Yeats, in teatrul beckettian s-a insinuat o viziune orientala – japoneza, in primul rand – pe care, asa cum o spune remarcabil Gilles Deleuze, nu a mai parasit-o niciodata. Dimpotriva.

A.M: Am fost tentata sa cred ca volumul dvs s-ar adresa unui public ultra-specializat. Citindu-l, marturisesc ca a fost un gand pripit. As putea spune ca, dimpotriva, este o lectura necesara oricarei fiinte care a vazut macar un spectacol de teatru… Asa l-ati si conceput?

O.S: Intr-adevar, nu am vrut sa fie o carte ultra-specializata. Traiesc acum in mediul universitar anglo-saxon, unde tocmai asta e legea. Tot ce scriu si public in engleza poarta amprenta acestei mentalitatii, dar o accept mai mult ca pe un sacrificiu necesar. In romana, in limba in care ma simt acasa, in cultura in care m-am format si carei ii datorez totul, imi permit libertatea de a parasi canoanele stilului acadmic.

E o carte si despre teatrul clasicismului francez, si despre teatrul-dans, si despre Stanislavski, si despre Bob Wilson, Robert Lepage sau Silviu Purcarete.

Simplitatea e, pentru mine, idealul scriiturii. Nu e usor, cand subiectul e atat de complex, dar ma incapatanez sa cred ca turnul de fildes al teoreticienilor e o absurditate, inventata ca regim de viata de cei care uita ca teatrul e arta cea mai umana dintre toate. Imi doresc – fara orgoliu – ca volumul acesta sa fie citit de cat mai multi. De accea am ales o formula care apropie abordarea de factura istorica de analiza a teatrului contemporan. E o carte si despre teatrul clasicismului francez, si despre teatrul-dans, si despre Stanislavski, si despre Bob Wilson, Robert Lepage sau Silviu Purcarete. Sau, cum mi-ar placea sa spun daca as fi indeajuns de teribilist, e o carte despre spatiul teatral, de la Aristotel la Afrim.

Simplitatea e, pentru mine, idealul scriiturii. Nu e usor, cand subiectul e atat de complex.

A.M: In Romania o editura care se aventureaza sa publice texte ori albume dedicate teatrului, dansului, scenografiei poate fi considerata ori foarte curajoasa ori … inconstienta! Rezultatul: o literatura de specialitate extrem de firava. E o situatie nefireasca in contextul European… Credeti ca exista solutii pentru a avea in librarii macar un raft de literatura dedicata artelor spectacolului?

O.S: E o intrebare al carei pesimism pare usor nefiresc pentru finalul unui asemenea interviu, dar ii inteleg sensul. E adevarat: in zona artelor spectacolului, exista prea putine carti in romaneste. Nemira este una dintre editurile curajoase, fara indoiala. Mai sunt si altele. Lipsesc, totusi, traducerile studiilor teatrale fundamentale din Occident, ale acelor carti care sunt studiate in universitati, care s-au impus in bibliografiile marilor scoli de teatru. Lipsesc si studiile asupra teatrului romanesc, iar aici fenomenul are explicatii despre care as prefera sa nu vorbesc prea mult. A fi critic de teatru, la noi, inseamna a fi cronicar de teatru – atat, si nimic mai mult. Asta e o confuzie, care a generat false ierarhii, nedreptati chiar, pe care multi oameni de teatru le indura cu stoicism. Dreptul de judeca un sepectacol, un actor, un regizor, in formula uneori extrem de transanta a cronicii de teatru, trebuie castigat. O miscare critica autentica in teatrul de astazi inseama carti de teatru, studii, cercetari. Si cronici, fara indoiala. Solutiile nu le-as putea formula, caci ar parea arogant, dar cred sincer ca in teatrul romanesc cartea de teatru, cartea despre teatru, ar trebui sa insemne mai mult.