După aproape 10 ani, trilogia Transformarea, de Justin Cronin, a ajuns la final, intrând indubitabil în panteonul celor mai populare aventuri post-apocaliptice scrise vreodată.

Și totuși Tranformarea e mai mult decât o ficțiune despre lumea postapocalipsei. Este un amestec fermecător de horror, science fiction, ficțiune despre vampiri și ficțiune de călătorie, profund liric și, dincolo de toți acești tropi, o serie despre puterea mântuitoare a iubirii. E ca și cum ai avea Tărâmul pustiit al lui T.S. Elliot, Dracula lui Bram Stoker și Odiseea lui Homer.

Seria este imensă, ai scris în aproape 10 ani, deci aproape 2000 de pagini de postapocalipsă.

Justin Cronin: Ah, nu, au fost mai multe, aproape 3500. Puneam greutăți pe manuscris noaptea ca să nu se răstoarne. Numărul total de pagini a fost undeva între 3250 și 3500.

E impresionant. Deci 10 ani de muncă. Ce ai simțit când ai încheiat trilogia?

J.C: Primul lucru pe care trebuie să-l spun că, din păcate, niciodată nu termini o carte, nu spui că e gata. Ai luni și luni de schimbări și revizuiri. Dar, după o vreme, cartea ajunge să-ți domine tot mai puțin imaginația, pentru că se reduce la lucruri tehnice, cam ca aerul care iese, încet, din balon. Trebuie să spun că sunt recunoscător și uimit că am reușit să duc asta la capăt. Acum 10 ani le-am spus tuturor c-o s-o fac și am reușit. Dar, melancolia scoate capul dincolo de toate astea. E sfârșitul petrecerii, într-un anume sens. Oamenii cred că atunci când termini o carte e ca atunci când iei un examen și pleci în vacanță apoi. Pentru mine nu e deloc așa, e un moment sumbru. Pentru că zona asta de activitate mentală din capul meu mi-a ocupat cea mai mare parte a vieții în acești 10 ani, iar acum e ca și când aș stinge lumina. Se golește creierul deodată. E greu pentru artiști, mai ales scriitori, să nu mai aibă niciun proiect. Singura soluție e să te apuci să lucrezi altceva. Dar și pentru asta e nevoie de niște timp.

Când aduc vorba de trilogia Transformarea, cititorii îmi spun de ororile din ea, de apocalipsa vampirilor. E o viziune coșmarescă a sfârșitului lumii.

J.C: Sună atât de trist!

Da, dar, dincolo de tot acest întuneric, când dai la o parte toate straturile, nu rămâi, de fapt, cu o poveste despre puterea mântuitoare a iubirii?

J.C: Da, despre asta e seria. Apocalipsa, aproape 40 de milioane de monștri-vampiri care cutreieră continentul nord-american – toate astea sunt doar vehicule pentru lucrurile care mă preocupă, ca om și ca scriitor. Legăturile umane ne susțin și ne salvează. Pentru că dacă vrei să scrii un roman despre sfârșitul lumii, atunci trebuie să scrii – și scrii, de fapt – despre lucrurile care merită salvate. Eu scriam de fapt despre lucrurile cele mai apropiate și mai puternice din viața mea.

Povestea a început împreună cu fetița mea, când avea opt ani. Deci geneza se afla în relația Wolgast/Amy, relația fiică/părinte, care dă substanța cărților. Apoi am mărit lentila, ca să surprind relațiile de prietenie dintre indivizi și comunități – singurul lucru care îi salvează pe toți sunt legăturile dintre ei. Dacă vrei să supraviețuiești, trebuie să poți ridica un perete în jurul comunității tale și, înăuntrul acelor pereți, să te înțelegi cu toată lumea și să ai lucruri pe care să vrei să le protejezi. Și asta se întâmplă în lume. Orice roman despre finalul civilizației este, de fapt, o explorare a acelor lucruri care merită protejate și salvate.

Îmi place foarte tare cum Transformarea reușește să atingă o varietate așa de mare de cititori și cum amestecă atâtea genuri. A fost clasificată drept ficțiune cu vampiri, ficțiune apocaliptică, ficțiune speculativă, horror, science fiction..

J.C: Când am început prima carte, îmi doream să extrag energie și tropi din mai multe genuri simultan, toate care îmi plăceau mai ales când eram un tânăr cititor. Când am început să citesc, am făcut-o cu mult science fiction, mult horror, multe cărți despre sfârșitul lumii. Citeam thrillere, romane foarte populare în acel moment. Deci eram conștient că mă întorceam la impresiile de atunci ca să le folosesc. Voiam să lucrez cu poveștile despre sfârșitul lumii din copilăria mea, voiam să folosesc vampirii, pentru că sunt cei mai buni monștri, din care poți extrage foarte mult. Poveștile cu vampiri sunt cele mai plastice, mai bogate în detalii și mai ușor de adaptat într-o manieră metaforică.

Știam, totodată, că scriam un western, Transformarea chiar e un western, deși multă lume nu-și dă seama. Una dintre cărțile pe care le-am luat ca model este Larry McMurtry‘s Lonesome Dove. Oamenii mă întreabă ce carte m-a inspirat și-și imaginează că a fost un roman despre apocalipsă, dar nu, a fost un roman despre drumul vitelor. Eu văd Transformarea ca pe un road novel, în mod esențial. Cele două povești care au cel mai mare aport în serie sunt Lonsesome Dove și Odiseea. Grupuri de oameni care circulă printre state și au aventuri.

Când m-am decis ce voiam să fac ca să iasă bine, îmi doream să adopt un gen de o varietate infinită, din care să creez forme noi, folosindu-i scheletul. Pentru că acest schelet al unui gen literar e ce aduce oamenii înapoi, din nou și din nou. Și asta nu e o decizie arbitrară sau leneșă – aceste povești au o substanță infinită și, totodată, ele rezonează profund cu noi.

Ai crescut în ceea ce s-ar numi epoca de aur a entertainmentului despre apocalipse. Îți amintești vreun film sau roman anume din copilăria ta?

J.C: Oh, da, au fost cele mai importante și imaginative experiențe din copilăria mea. Primul roman de adulți pe care l-am citit a fost Andromeda Strain. Un eveniment pentru mine. Combina două tipare de science fiction populare atunci. Unul era explorarea spațiului. Pentru că intrăm în bucluc atunci când aducem un satelit cu un virus mortal. Apoi, e povestea apocalipsei.

Alt moment important a fost Planeta maimuțelor. Nu am văzut doar filmele, am citit și romanul francez scris de Pierre Boulle.

Un cititor Goodreads întreabă: Ai făcut o treabă extraordinară cu povestea lui Zero. O aveai în minte de la începutul trilogiei sau ideile ți-au venit după ce te apucasei de scris?

J.C: Detaliile au apărut în timp ce scriam, pentru că, știi tu, o poveste e făcută din cuvinte. Numai când scrii cuvintele, ele devin realitate și ies la iveală mai multe detalii. Dar eu am plănuit trilogia așa cum e încă de la început și m-am ținut destul de bine de plan, fiindcă nu voiam să cad în capcana de a scrie trei cărți fără un final satisfăcător. Cred că trebuie să ai în minte finalul când te apuci să scrii. 

Ai început să simți că proiectul imens la care ai lucrat atâta timp s-a terminat și va ajunge în lume?

J.C: E ciudat. Pot să spun că e ciudat. M-am apucat de seria asta știind că o să-mi ia ceva timp. Pentru că intenționam să lucrez pe o pânză foarte mare. Cu multe necunoscute. Oamenii cred că o carte se poate scrie mai repede, și, într-adevăr, unii scriitori scriu mult mai repede. Cei foarte comerciali scriu cel puțin una pe an și se pune mare presiune pe ei să fie așa. Dar la mine nu funcționează așa și n-ar putea vreodată. Deci știam că îmi va lua mult timp. Știam că voi ajunge la 2-3 ani pe carte și cam așa a fost. Dar au existat niște întreruperi și viața a intervenit între mine și scris.

Am început să scriu cartea, predam la Rice, aveam mult de muncă profesional, mă implicasem într-o mulțime de proiecte, dar am început să lucrez la prima carte. I-am trimis-o agentului și viața s-a schimbat. Cam asta s-a întâmplat. Nu știam dacă cineva o să vrea s-o publice sau nu. Era foarte departe de ce publicasem anterior. Iar lumea editorială preferă să faci același lucru: ai publicul tău, mare mic, oricum ar fi, iar eu mă apucasem de ceva complet diferit și nu aveam nicio garanție că va prinde. Dar ideea a prins. Scrisesem mare parte din primul volum și aveam capitolele pentru următoarele două. Așa că m-am apucat de lucru și, când am ridicat ochii, aveam 53 de ani și fiica mea a intrat la Brown.

Ai scris 3 cărți, dar, ca și Stăpânul inelelor, se citesc ca un singur volum.

E o poveste mare și lungă. Se putea face în 7 cărți, dacă ne gândim la dimensiunea convențională a romanelor. Romanele convenționale au în jur de 100.000 de cuvinte, ale mele cuprind peste 800.000, dar am scris probabil vreo 4-5 milioane. Pentru că mereu scrii o propoziție și o arunci, scrii alta și o ștergi. Manuscrisul oricărei prime cărți va fi considerabil mai mare decât ce se va publica. Dar așa îmi place mie să scriu, o poveste foarte mare în care chiar pun absolut tot ce am. Orice idee, gând, personaj, prieten, persoană, loc. Toate au intrat în ele. Referințe la toate cărțile importante pentru mine. Cele trei romane sunt pline de înțelesuri ascunse. Ele acoperă etapele vieții mele: tinerețe, vârsta mijlocie și părinte rămas cu cuibul gol. Nu știu dacă ați observat, dar este romanul unui părinte rămas cu cuibul gol.

Transformarea e despre relațiile părinți-copii. Crezi că trebuia să fii părinte ca să scrii seria?

Da, fără îndoială. De fapt, nu aș fi putut fi deloc scriitor dacă nu aș fi fost părinte. A scrie un roman e, în multe feluri, ca a crește un copil. Adică ai, sau speri că ai, o marjă de control. Și tu trebuie să îl ghidezi spre momentul când te va părăsi. Practic, începi cu nașterea unui copil și termini cu plecarea lui la facultate. Relația cu o carte e foarte asemănătoare pentru că poți să oferi totul, dar personajele și povestea cărții trebuie să aibă o anumită autonomie.

Mereu lucrez după un plan foarte strict, mă țin de el. Nu aș putea termina cărțile dacă nu aș face așa. Dar, până la urmă, ca să fie o ființă organică, o carte trebuie să respire, să aibă o viață a ei. Trebuie să aibă și ea niște reguli. Eu reînvăț toate astea cu copilul meu de 12 ani. Și cărțile mele sunt despre cum e viața. Atât. Cum e viața? Romanele răspund într-o manieră aranjată, compresată, dramatizată. Fac din viață ceva puțin mai coerent decât ce numea Virginia Woolf „dușul de atomi” al lucrurilor care ți se întâmplă, al experiențelor care îți lovesc simțurile. Sunt tată, soț, sunt fratele cuiva, sunt fiul cuiva, am prieteni pentru care mi-aș da și viața. Am avut mai multe slujbe, am avut colegi, dușmani. Aceste lucruri se acumulează și, până la 50-60 de ani speri că ți-ai dat seama de niște lucruri. Că, cumva, ai dat la o parte zgomotul.

Eu, de exemplu, nu scriu pentru cultura populară. Nici nu mai știu ce înseamnă cultura populară. Fiica mea știe.

Pare că pui mai puțină presiune pe tine ca să scrii cu un scop.

J.C: Scopul meu este să scriu cele mai bune cărți posibile. Atât. Alți scriitori au scopul de a atrage cât mai mult public, de a vine cărți, de a da peste cap establishmentul editorial și literar. Oamenii au scopuri diferite, dar, până la urmă, scrii cărțile pe care le poți scrie și încerci să fie cele mai bune.

Și totodată trebuie să-ți facă plăcere să scrii.

E sfâșietor de trist la final când membrii unei viitoare societăți privesc în urmă la aceste povești și se îndoiesc că ele au fost reale. Pentru că noi, ca cititori, ne-am petrecut mii de pagini alături de oamenii din ele. Nevoia asta de a lumina trecutul nostru, poate de a-l onora, te-a făcut să așezi lucrurile așa în carte?

J.C: Chestia asta are un nume. Se numește ironie dramatică, când există un hiatus între ce știe cititorul și ce știu personajele din carte. Ceva ce poți manipula în ambele direcții, dar e mai satisfăcător ca un cititor să știe mai mult, să simtă că are o cunoaștere superioară a lumii. De ce? Pentru că el a planat peste tot, a avut acces la atâtea fire narative.

Îmi construiesc cărțile foarte atent. Nu sunt unul dintre scriitori pur organici. Știu prea multe despre literatură ca să nu fiu atent, am predat-o mult timp. Și mereu am predat în timp ce și scriam, deci se purta mereu o conversație între mine în procesul de creație și nevoia mea profesională de a scrie bine ca să primesc un cec. A le explica tinerilor scriitori procesul de scriere m-a ajutat foarte mult și pe mine să înțeleg ce făceam și să mă țin de reguli.

Tweet