„Ar trebui să ai un nume. Dar nu știm încă ce nume să-ți punem. Te-ar deranja dacă ți-aș da numele fiului meu? Sunt sigură că nu s-ar supăra. […] Poate nici nu gândești. Dacă nu cunoști taina cuvintelor, cum ai putea să gândești? Cum îți amintești lucrurile? Poate că nu-ți amintești nimic. Să fie posibil? Atunci ești doar o simplă prezență fizică, o umbră, căreia eu îi vorbesc, dar care nu aude și nici nu înțelege nimic din ce-i spun”.

Cu melancolie, scriitoarea britanică Georgina Harding surprinde în Pictorul fără glas zbaterile unor suflete captive într-o foarte tulbure perioadă istorică a României, perioada interbelică, al II-lea război mondial și perioada imediat următoare, a instalării comunismului. Fără să insiste asupra considerentelor politice, folosindu-le doar ca motivații pentru profunde traume, autoarea analizează relațiile interumane în condiții extreme. Abordând un stil alert uneori, cu ușoare note de suspans, alteori scriind cu o duioasă liniște, autoarea creează un tablou foarte natural al unei perioade istorice despre care tot ce s-a scris cu subiectul România poartă pecetea violenței și a disperării. Introspecțiile sufletelor personajelor scot la iveală o permanentă luptă de adaptare, în care metamorfoza spirituală este inevitabilă și, pe cât de dureroasă pe atât de necesară supraviețuirii. Șocul naște căutări, obișnuința aduce sentimentul găsirii în aceeași măsură în care ar face-o ceea ce este căutat, iar schimbările bruște de situație ajung să fie acceptate ca cel mai natural lucru. Omul își găsește alinare în mici generozități sau în mici meschinării, poate fără să realizeze că în condițiile normale dinainte de îngrozitoarele evenimente, asemenea gesturi ar fi fost de neconceput, practic. Acest tablou este populat cu personaje deosebite, desprinse parcă din folclorul liric.

Lipsit de darul vorbirii, tânărul pictor Augustin și-a creat o lume a lui, în care pictura și desenul sunt singurele forme de expresie posibilă, pe care însă le utilizează cu precauție, pentru că a învățat că acestea îi pot face mult rău. Desprins din rutina vieții sale de izbucnirea războiului, perindările sale prin lume îl maturizează, oferindu-i perspective noi asupra lumii și asupra vieții. Așa cum este de așteptat, abominațiunile războiului îl smintesc din lumea în care se găsea ancorat, trimițându-l într-o zonă a percepției și expresiei din cauza căreia riscă să-și piardă mințile. Pierderea celor pe care îi iubește și a celor de care depinde pentru a trăi, îl determină să facă o călătorie pe cât de riscantă pe atât de nebunească pentru un om de condiția sa. Această călătorie se dovedește a fi inițiatică, iar întoarcerea „acasă” nu va fi decât punctul de pornire a unei noi călătorii, prin care își va crea o identitate, cea adevărată, de om matur și împlinit.

Safta, asistentă într-un spital încă de pe vremea războiului, se îngrijește de pictorul mut, căruia o altă asistentă, Adriana – care în amintirea propriului său fiu îl înfiază neoficial – îi pusese numele Ioan. Apariția pe treptele spitalului a pictorului, rupe zăgazurile amintirilor Saftei, forțând-o să-și analizeze trecutul, pe care trebuie să- accepte așa cum este. Trăiri puternice, evenimente marcante pentru o adolescentă, fiică a unei familii de boieri din perioada interbelică, o pregătesc pentru o perioadă extrem de grea din viața ei, în care toată lumea, așa cum o știa ea, se întoarce cu susul în jos. Georgina Harding creează portretul unei persoane altruiste, dezinteresate, care se va pune în pericol fără ezitare pentru salvarea pictorului mut. Cu o deosebită atenție pentru detalii, personajul ne este înfățișat ca fiind sensibil la nevoile celor din jurul ei, capacitatea de adaptare și spiritul de sacrificiu fiind esența puterii ei umane.

Colega Saftei, Adriana, cea căreia războiul îi luase fiul, dându-i la schimb doar incertitudini, oferă, laolaltă cu proprietarii imobilului în care trăiesc cele două femei, imaginea omului de rând, căruia noul regim pe de o parte i-a luat (din bunuri, din siguranța vieții), pe de altă parte i-a dat (griji și, din nou, incertitudine). Activitățile zilnice, care se desfășoară într-o atmosferă de provizorat, abrutizează omul, privându-l de omenia în spiritul căreia a fost educat. Oameni care, fiind victime ale aceluiași război și, mai târziu, ale aceluiași sistem, devin inamici într-un război personal mărunt, lipsit atât de perspective, cât și de sens. Nimeni nu are cum să iasă victorios, toți sunt pierzători, dar nu ca victime ale acestui mic război, ci ca victime ale sistemului. Atmosfera creată este de inutilitate, de lipsă de perspectivă. Iar pictorul are rol de catalizator, oferind fără voia lui speranțe, chiar simulacre de soluții.

Citeşte continuarea pe Bookblog.

Autor: Ovidiu Leonte