Inspirat de povestea senzațională a lui Wu Zetian – singura femeie care a ajuns să conducă marele imperiu al Chinei, în secolul al VII-lea –  romanul Luna din palat, de Weina Dal Randel, a apărut la editura Nemira, în colecția Damen Tango.

Luna din palat s-a bucurat de un real succes și a fost recompensat cu mai multe distincții, printre care RWA RITA® Award în 2017. A fost, de asemenea, nominalizat la Goodreads Choice Awards pentru Cel mai bun roman de ficțiune și la RT Book Reviewers Choice Award, la aceeași categorie. Împreună cu romanul care i-a urmat, The Empress of Bright Moon, dedicat tot singurei femei-împărat din istoria Chinei, a fost tradus în șapte limbi, cele două volume fiind considerate printre cele mai reușite romane istorice din ultimii ani.

China secolului al VII-lea. O concubină de la palat învață repede că sunt multe feluri prin care îi poate atrage atenția Împăratului. Unele femei se machiază și se aranjează țipător ca să-i atragă privirile, altele îi oferă daruri fantastice sau se bazează pe armele seducției. Dar tânăra Mei nu se pricepe la niciunul dintre aceste șiretlicuri femeiești. Cu toate astea, îi va dărui Împăratului un cadou de neuitat.

Inteligența și curiozitatea ei o fac indezirabilă pentru restul concubinelor, dar tocmai acestea îl impresionează pe cel mai puternic om din China.
Totul, într-un moment când Palatul este sfâșiat între două tabere care se luptă pentru putere.
Dragostea, ambiția și loialitatea pot însemna viață sau moarte pentru femeia care va ajunge stăpâna tuturor.

„La fel ca firele de mătase fragile și totodată puternice, debutul minunat al lui Randel este povestea unei tinere care ajunge împărăteasă, dar și povestea relațiilor complicate dintre femeile de la palat. Cititorii vor fi cuceriți de scriitura colorată, ca de basm.”

RT Book Reviews

Weina Dai Randel s-a născut și a crescut în China. Engleza este a doua ei limbă. La douăzeci și patru de ani s-a mutat în SUA și a început să scrie literatură, studiind la Texas Woman’s University în Denton, Texas, unde locuiește acum, împreună cu soțul și cei doi copii.

---

Fragment în avanpremieră

Într-o dimineaţă m-am dus să aduc apă să mă spăl pe faţă. O femeie care se afla în foișor m-a strigat:

– Ești nouă pe-aici.

O observasem mai de mult. Ca și mine, era mai tot timpul singură și stătea la o măsuţă joasă de scris, în foișor. Deși nu arăta bătrână, avea părul alb și-i atârna până la mijloc. Când s-a aplecat peste masă, arăta de parcă ar fi fost ninsă.

– Ţi-au cam dat de furcă, nu?

Și când a întrebat s-a uitat la fata Xu, care a trecut pe lângă mine urmată de celelalte Alese.

– De ce spui asta?

M-am dus spre foișor. Poate că femeia îmi văzuse nefericirea sau poate că le auzise pe celelalte făcând diverse comentarii despre mine. A zâmbit, mototolind o batistă în buzunar.

– Nimănui nu-i e ușor să trăiască aici. Și e cu atât mai greu dacă ai colege de cameră dificile.

M-am așezat pe pervaz.

– Așa e.

– Știi prea bine că nu te plac pentru că ești mult mai inteligentă decât ele, nu-i așa?

Desena ceva pe masă, iar lângă picioarele ei zăcea un coș cu pânzeturi care așteptau să fie brodate.

– Cum ţi-ai dat seama?

Mă simţeam flatată.

– E secretul meu. Și văd că ești și mult mai frumoasă decât zic ele.

Se vede că știa să aleagă cuvintele cele mai potrivite.

– Ești foarte amabilă, i-am răspuns.

Când eram acasă nu acordam prea mare atenţie înfăţișării mele, dar, după toate lunile petrecute alături de Alese, am înţeles că frumuseţea e foarte importantă la o femeie. Doar că încă mi se părea plictisitor să-mi petrec ore întregi ca să-mi acopăr faţa cu o cremă albă. Femeia din faţa mea era ea însăși de o frumuseţe uluitoare. Avea sprâncene delicate și o gură mică și roșie ca o cireașă. Bucle albe îi umbreau fruntea, iar alte două moviliţe de păr îi încadrau chipul, ca niște urechi de felină ascuţite.

– Câţi ani ai? Cincisprezece?

A desfăcut și a netezit un sul de hârtie pe masă, apoi i-a prins capetele cu piatra pentru cerneală, cu batoanele de cerneală și cu o greutate pentru hârtie, pe care erau pictaţi nori albi și bujori roșii.

– Treisprezece.

Cele mai multe dintre Alese aveau paisprezece ani – încă un motiv pentru care nu mă potriveam cu ele. Prima sângerare o avusesem în luna dinainte să fiu chemată la palat. Mi se schimba corpul și mă dureau sânii. Dar încă aveam trupul zvelt de fetiţă.

– Atât de tânără! a zis ea. Mi se spune Jewel.

– Și eu sunt Mei.

– Din familia Wu?

– Îmi cunoști familia?

Nici c-aș fi putut să fiu mai mândră.

– I-am auzit pe eunuci vorbind despre tine când discutau ordinele de convocare ale Împăratului.

– Ordinele de convocare? L-ai cunoscut pe Împărat?

A dat din cap și m-a fixat cu privirea. Avea ochii ca de pisică, misterioși și de nepătruns, ea cercetându-mă în liniște, dar refuzând să fie cercetată, la rândul ei. Mă întrebam ce gândește.

– De cât timp ești aici? am întrebat-o.

– De suficient timp, a zis și a luat o pensulă de pe masă.

– Din ce se spune aici, pare că am putea să așteptăm la nesfârșit. Și nu-mi place deloc să stau aici să aștept și să pierd timp.

– Există niște căi prin care poţi ajunge să fii convocată.

– Serios? Care anume?

Și-a afundat pensula în cerneală, ţinându-și cu mâna stângă mâneca dreaptă.

– Dacă ai o rudă care are putere la Curte.

A scuturat apoi pensula de surplusul de cerneală și a trasat câteva linii pe hârtie. Avea mâna sigură, iar liniile erau drepte și subţiri. În curând, s-au unit și au format o floare mare. N-aveam motive să-i critic stilul. Picta frumos.

– Cineva cu adevărat puternic, un dregător de rangul unu sau doi, care să aibă posibilitatea să-i vorbească Împăratului despre frumuseţea ta. Când o să audă, sigur o să fie nerăbdător să te cunoască.

– O, da, cunoștinţele…

Așa e lumea, desigur… Oamenii care au cunoștinţe au mai multe posibilităţi. Cei care n-au, au mai puţine…

– Și care sunt celelalte căi?

S-a uitat la mine.

– Să-l cumperi pe eunucul care se ocupă de concubina din fiecare noapte a Împăratului. El îi va șopti la ureche câteva vorbe despre frumuseţea ta când va putea. Iar când va deveni curios, Împăratul te va chema.

Îmi venea să urlu. Nu aveam nimic atât de valoros ca să poată cumpăra pe cineva, nici un pandantiv de jad sau măcar o brăţară de argint.

– N-am vrut să te supăr, prietena mea. Dă-mi voie să-ţi mai spun ceva! În fiecare an, de ziua lui, Împăratul primește daruri de la concubinele lui, inclusiv de la noi, cele din Curtea Concubinelor. Dacă-i faci un dar de neuitat, s-ar putea să te onoreze chemându-te să te vadă.

– Serios? Eram cuprinsă de emoţie. Și ce fel de dar?

– Ceva unic.

– Îmi dau seama.

Primea probabil mii de daruri de la toţi dregătorii, de la doamnele nobile și apoi de la toate celelalte femei. Cum era posibil, oare, ca un dar să iasă în evidenţă și să-i atragă privirea?

– Și ce i-au dăruit doamnele în trecut?

– Aur sau jucării scumpe, bijuterii, mantii de mătase, chiar lapislazuli. Eu i-am oferit odată un cal.

Un cal! Unul dintre cele mai valoroase animale din regat. Revolta împotriva Dinastiei Sui costase mulţi armăsari preţioși. Pe timp de pace, caii erau preţuiţi și doriţi de orice bărbat. Un cuceritor precum Împăratul cu siguranţă le înţelegea valoarea.

– Și nu te-a chemat?

Jewel a negat din cap.

– Dacă nu-l interesează să ne cunoască, m-am încruntat eu, atunci, de ce mai cheamă fecioare la palat în fiecare an?

A oftat.

– Tot ce-ţi pot răspunde este că Împăratul nostru e un colecţionar.

– Un colecţionar?

– Un general nu e general dacă n-are soldaţi. Și ce fel de împărat ar fi acela care n-ar putea avea la palat orice femeie din regat pe care și-o dorește?

Aș fi preferat să nu mă gândesc la mine ca la un obiect dintr-o colecţie, ca la relicvele pe care le îngrijea Mama.

– Deci o va chema pe oricare dintre noi, dacă-i place darul?

– Da.

A dat din cap, uitându-se la grupul de femei care coborau pe Poteca șerpuitoare ca să ia apă din canal.

– Dar trebuie să-ţi spun… de șapte ani nimeni din Curtea Concubinelor n-a reușit să-l impresioneze. Femeile s-au apropiat. Nu le-am recunoscut. Erau probabil celelalte Alese, venite în anii dinainte. Mantiile lor albe fluturau în vânt. M-au privit și s-au încruntat.

– Ele știu despre daruri? am întrebat-o.

– Trăiesc doar pentru ziua Împăratului și pentru șansa de a-l impresiona. De fapt, noi toate pentru asta trăim. Odată ce Împăratul ne convoacă și ne onorează cu un titlu, ne vom muta în adevărata Curte Interioară, vom primi indemnizaţie lunară, haine frumoase și mâncare bună. Și nu va mai trebui să brodăm sau să spălăm. Poate chiar vom avea tinere care să ne servească. Cine nu și-ar dori așa ceva?

Nu puteam să nu fiu de acord. Brodatul era o muncă pentru sclave.

– Și ce ai de gând să-i dăruiești anul ăsta?

A dat din cap:

– Încă nu știu.

Aveam sentimentul că nu vrea să-și dezvăluie gândul. Și nu puteam s-o acuz. Probabil că voia cu disperare să-l impresioneze și să se mute în Curtea Interioară.

Am urmărit-o cum termina de pictat floarea. Un bujor negru. Era ciudat de fermecător. Când să plec, mi-am luat vasul și i-am mulţumit că mi-a spus despre ziua Împăratului.

M-am întors la foișor de multe ori după acea zi. Jewel nu semăna cu Alesele din dormitorul meu. Nu era foarte vorbăreaţă. Părea întotdeauna tăcută și de multe ori cădea într-un fel de repaus senin, care-mi amintea de un chip dintr-o pictură. Doar ochii ei de pisică, adânci și de nepătruns ca o baltă de vară, mă făceau să mă întreb dacă, la fel ca mine, și ea trecuse printr-o mare suferinţă în viaţă. N-am întrebat-o, pentru că mi-am amintit sfatul lui Confucius: „Prietenia dintre gentlemeni e limpede ca apa.“

Mi se părea că ar trebui să li se aplice în aceeași măsură și femeilor.

Tweet