Istoria lecturii, de Alberto Manguel: Fragment în exclusivitate

În imprintul Orion apare o nouă carte, de la iubitul autor Alberto Manguel, tradusă de Alexandru Vlad. Este un studiu al istoriei lecturii care pornește încă de la cele mai vechi texte din Mesopotamia și Egiptul antic, ajunge în cluburile de lectură din Franța medievală și până în ziua de azi a erei digitale. Istoria lecturii este o carte care și-a propus să prezinte și să integreze cititorul în lunga tradiție a bibliofiliei.

O minunată îmbinare de erudiție și eseu biografic… Manguel scrie atât de frumos și de încântător, încât ne molipsește neîncetat cu entuziasmul său.

Philip Lopate

Manguel a abordat subiectul copleșitor al pasiunii noastre pentru cărți și a reușit să-l transforme într-o carte în care se întrevede propria-i pasiune.

Michiko Kakutani, The New York Times

Fragment în avanpremieră

Cititul cu voce tare, cititul în tăcere, capacitatea de a purta în minte biblioteci personale de cuvinte pe care ți le amintești sunt aptitudini uluitoare, pe care le dobândim prin metode incerte. Și totuși, înainte ca aceste aptitudini să poată fi dobândite, un cititor are nevoie să învețe lucrurile de bază, cum ar fi recunoașterea semnelor obișnuite prin care o societate a ales să comunice: cu alte cuvinte, un cititor trebuie să învețe să citească. Claude Lévi-Strauss povestește cum, atunci când se afla printre indienii tribului Nambikwara din Brazilia, gazdele sale, văzându-l că scria, i-au luat creionul și hârtia și au trasat cu linii șerpuitoare imitații ale literelor sale și i-au cerut să „citească“ ceea ce scriseseră. Nambikwara se așteptau ca semnele trecute pe hârtie să însemne ceva pentru Lévi-Strauss, asemenea literelor scrise de el însuși. Lui Lévi-Strauss, care a învățat să citească într-o școală europeană, ideea ca un sistem de comunicare să fie imediat înțeles de orice persoană I s-a părut absurdă. Metodele prin care învățăm să citim, pe lângă faptul că încorporează convențiile despre știința de carte ale societății din care facem parte – canalizarea informației, ierarhiile cunoașterii și puterii –, precizează și limitează modurile în care poate fi folosită aptitudinea noastră de a citi.

Am trăit, timp de un an, în Sélestat, un orășel francez aflat la treizeci de kilometri de Strasbourg, în sud, în mijlocul Câmpiei Alsaciei, între Rin și Munții Vosgi. Acolo, în mica bibliotecă municipală, se află două caiete mari scrise de mână. Unul are 300 de pagini, celălalt, 480; hârtia amândurora s-a îngălbenit de-a lungul secolelor, dar scrisul, cu cerneală de diferite culori, se vede încă surprinzător de bine. Cu timpul, proprietarii lor au legat caietele ca să se păstreze mai bine; însă ele, când le deschideai, erau doar niște teancuri de pagini împăturite, probabil cumpărate de pe taraba unui librar din vreo piață de prin partea locului. Expuse dinaintea vizitatorilor bibliotecii, acestea sunt – explică o cartolină tipărită – caietele a doi studenți care urmaseră cursurile școlii latine din Sélestat în ultimii ani ai secolului XV, din 1477 până în 1501: Guillaume Gisenheim, despre viața căruia nu se știe nimic în afară de ceea ce ne spune caietul lui de notițe, și Beatus Rhenanus, care a devenit o figură proeminentă în mișcarea umanistă și editor al multora dintre lucrările lui Erasmus.

În Buenos Aires, în primii ani de școală, aveam și noi caiete „de citire“, scrise laborios cu mâna și ilustrate îngrijit cu creioane colorate. Pupitrele și băncile noastre erau legate unele de altele cu ajutorul unor coliere de fier și așezate, două câte două, în rânduri lungi, ducând (simbolul puterii nu ne scăpa) până la catedra dascălului, înălțată pe o platformă de lemn, în spatele căreia se profila tabla. Fiecare pupitru avea un decupaj care să susțină călimara din porțelan în care cufundam penițele tocurilor; nu am avut voie să folosim stiloul până în clasa a III-a. Peste secole, dacă vreun bibliotecar scrupulos va ține să expună acele caiete în vitrine, ce va descoperi un vizitator?

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.