O colecție de povestiri care te pun pe gânduri, te fac să-ți pui întrebările cele mai grele și să te simți mai uman. Un vârf al genului science fiction.
Barack Obama
Nouă proze cu totul originale, provocatoare și memorabile, de la autorul textului Povestea vieții tale, ecranizat de Denis Villeneuve cu titlul Arrival.
Un portal temporal îl obligă pe un vânzător din vechiul Bagdad să se confrunte cu greșelile din trecut. Un om de știință care studiază extratereștrii face o descoperire șocantă, cu ramificații universale. O privire aruncată într-un univers alternativ pune la îndoială liberul arbitru și alegerile noastre.
Ted Chiang pune întrebările cele mai vechi din lume: Ce este universul? Ce înseamnă umanitatea?
În povestirile lui science fiction răzbat la tot pasul frumusețea, înțelesurile adânci și compasiunea.
La fel ca predecesorii lui atât de diverși – Philip K. Dick, Jorge Luis Borges, Ursula K. Le Guin, Margaret Atwood sau Kazuo Ishiguro –, Chiang explorează temele convenționale ale literaturii SF în moduri cu totul neconvenționale. Proza lui are ceea ce Orwell numea transparență perfectă. Pentru Chiang, curiozitatea umană este motorul divin al progresului.
Joyce Carol Oates, The New Yorker
Fragment în avanpremieră
EXALARE
Traducere de Mihai‑Dan Pavelescu
S-a spus de multă vreme că aerul (pe care alții îl numesc „argon“) este sursa vieții. Nu este de fapt adevărat și gravez cuvintele acestea pentru a descrie cum am ajuns să înțeleg adevărata sursă a vieții și, ca un corolar, cum se va sfârși viața într‑o bună zi.
De‑a lungul istoriei, afirmația că ne tragem viața din aer a fost atât de evidentă, încât n‑a trebuit argumentată. În fiecare zi con‑ sumăm doi plămâni de aer; în fiecare zi scoatem din piepturi plămânii goliți și‑i înlocuim cu alții, plini. Dacă cineva este negli‑ jent și permite scăderea nivelului său de aer, el percepe o îngreu‑ nare a membrelor și nevoia tot mai mare de reumplere. Rareori s‑a întâmplat ca o persoană să nu poată obține minimum un plă‑ mân înlocuitor înainte ca perechea acestuia să se golească; în acele ocazii nefericite când s‑a petrecut așa – când persoana a fost inca‑ pabilă să se miște, fără nimeni în preajmă care s‑o ajute –, ea a murit la câteva secunde după ce i s‑a terminat aerul.
În cursul normal al vieții, nevoia de aer este totuși departe de gândurile noastre, ba chiar mulți ar spune că satisfacerea ei este partea cea mai puțin importantă a deplasării la stațiile de umplere. Asta pentru că stațiile de umplere sunt principalele locuri pentru conversații sociale, cele din care luăm atât susținere emoțională, cât și fizică. Toți avem în locuințe plămâni plini de rezervă, dar, când ești singur, deschiderea propriului piept și înlocuirea pro‑ priilor plămâni pot părea doar cu puțin mai plăcute decât o ‑corvoadă. În tovărășia altora însă, ele devin o activitate comună, o plăcere împărtășită.
Dacă ești foarte ocupat sau dacă nu ai chef de socializare, poți să iei o pereche de plămâni plini, să‑i instalezi și să‑ți lași plămânii goliți în celălalt capăt al încăperii. Dacă ai câteva minute libere, politețea elementară îți cere să conectezi plămânii goliți la un dis‑ tribuitor de aer și să‑i reumpli pentru următoarea persoană. Însă cea mai obișnuită practică, de departe, este să zăbovești și să te bucuri de compania altora, să comentezi știrile zilei cu prieteni sau cunoștințe și, în trecere, să‑i oferi interlocutorului plămâni proas‑ păt umpluți. Deși poate că asta nu înseamnă împărtășirea aerului în sensul cel mai strict al definiției, există o camaraderie derivată din conștiința faptului că tot aerul nostru provine din aceeași sursă, întrucât distribuitoarele nu sunt decât terminalele vizibile ale con‑ ductelor ce se ramifică de la rezervorul de aer aflat adânc în subte‑ ran, marele plămân al lumii, sursa întregii noastre alimentări.
Mulți plămâni sunt returnați la aceeași stație de umplere în ziua următoare, dar la fel de mulți circulă spre alte stații, când oamenii vizitează districte vecine; toți plămânii au aspect iden‑ tic – cilindri din aluminiu lustruit –, așa că nu poți spune dacă unul anume a stat permanent aproape de casă, ori dacă a străbătut distanțe imense. Și tot așa cum plămânii circulă între persoane și districte, la fel se întâmplă cu veștile și bârfele. În felul acesta poți să primești știri din districte îndepărtate, chiar și de la cele aflate la marginea lumii, fără să fii nevoit să pleci de acasă, deși mie îmi place să călătoresc. Am mers până la marginea lumii și am văzut zidul din crom solid care se ridică de la pământ până la cer.
Într‑o stație de umplere am auzit pentru prima dată zvonurile care mi‑au declanșat investigația și au condus către iluminarea mea finală. Totul a început destul de inofensiv, cu o remarcă a vestitorului public al districtului nostru. Se obișnuiește ca în prima zi din fiecare an, la amiază, vestitorul să recite o odă com‑ pusă cu mult timp în urmă pentru această celebrare anuală, a cărei declamare durează exact o oră. Vestitorul a menționat că, la de‑ clamarea lui cea mai recentă, ceasul turnului bătuse ora înainte ca el să fi terminat, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată. Altcineva a spus că era o coincidență, întrucât el tocmai revenise dintr‑un district apropiat, unde vestitorul public se plânsese de aceeași neconcordanță.
Nimeni n‑a acordat multă atenție subiectului, cu excepția sim‑ plelor încuviințări ce păreau necesare. Abia după câteva zile, când a sosit vestea unei abateri similare între vestitor și ceasul dintr‑un al treilea district, s‑a sugerat că aceste discrepanțe pot fi dovada unei defecțiuni în mecanismul comun al tuturor ceasurilor din turnuri, deși era bizar că defecțiunea respectivă determina ceasu‑ rile să meargă mai repede, nu mai încet. Ceasornicarii au studiat ceasurile cu pricina, dar n‑au putut discerne nicio imperfecțiune. Ba chiar, când au fost comparate cu ceasurile speciale utilizate în scopuri de calibrare, s‑a dovedit că toate ceasurile din turnuri arătau ora exactă.
Chestiunea mi s‑a părut cumva bizară, însă eram prea concen‑ trat asupra propriilor studii ca să mă gândesc prea mult la alte lucruri. Eram și sunt un cercetător al anatomiei și, pentru a oferi context următoarelor mele acțiuni, voi prezenta pe scurt relația mea cu domeniul.
Din fericire, moartea este un lucru neobișnuit, deoarece sun‑ tem durabili, iar accidentele fatale sunt rare, dar asta îngreunează studiul anatomiei, mai ales pentru că multe dintre accidentele suficient de serioase cât să provoace moartea duc la distrugerea rămășițelor decedatului, astfel că nu mai pot fi studiate. Dacă plămânii sunt perforați când sunt plini, forța exploziei poate sfâ‑ șia un corp, rupând titanul ca pe o tablă subțire. În trecut, anato‑ miștii își concentrau atenția asupra membrelor, care aveau cele mai mari șanse să supraviețuiască intacte. La prima prelegere anatomică la care am participat acum un secol, conferențiarul ne‑a arătat un braț retezat, cu învelișul îndepărtat, astfel încât se vedea coloana solidă de tije și pistoane de la interior. Îmi amintesc perfect cum, după ce îi conectase tuburile arteriale la un plămân montat pe peretele laboratorului său, el manipulase tijele de acționare ce ieșeau prin baza neregulată a brațului și cum, drept răspuns, pumnul se deschisese și se închisese.
În anii ce‑au trecut de atunci, domeniul nostru a avansat într‑atât, încât anatomiștii sunt capabili să repare membre dete‑ riorate și, ocazional, să reatașeze câte un membru retezat. De asemenea, am devenit capabili să studiem fiziologia țesuturilor vii; eu am ținut o versiune a acelei prime prelegeri la care asista‑ sem, în decursul căreia mi‑am deschis învelișul propriului braț și le‑am arătat studenților cum tijele se contractau și se extindeau când mișcam degetele.
În ciuda acestor progrese, domeniul anatomiei continua să aibă în centru un uriaș mister nerezolvat: problema memoriei. Deși știm câte ceva despre structura creierului, dificultatea studi‑ erii fiziologiei sale este binecunoscută, din cauza delicateții lui extreme. În accidente fatale, este tipic ca, la perforarea craniului, creierul să erupă într‑un norișor auriu, lăsând în urmă doar fila‑ mente și frunzulițe zdrențuite pe care nu poate fi observat nimic util. Vreme de decenii, teoria prevalentă despre memorie a fost că toate experiențele unei persoane sunt gravate pe foițe de aur; foițele acelea, distruse de forța exploziei, ar fi sursa fulgilor mi‑ nusculi găsiți după accidente. Anatomiștii colectează fragmentele de frunzulițe de aur – atât de subțiri, încât lumina trece verzuie prin ele – și încearcă să reconstruiască, vreme de ani întregi, foi‑ țele originale, cu speranța că vor descifra până la urmă simbolurile în care au fost înscrise experiențele recente ale decedatului.
Eu n‑am subscris la teoria aceea, cunoscută ca „ipoteza inscrip‑ ționării“, dintr‑un motiv simplu: dacă toate experiențele noastre sunt într‑adevăr înregistrate, atunci de ce memoriile ne sunt in‑ complete? Partizanii ipotezei inscripționării au oferit o explicație pentru uitare – sugerând că, de‑a lungul timpului, foițele își pierd alinierea față de stilusul care citește amintirile, ajungându‑se ca foițele cele mai vechi să nu mai aibă deloc contact cu el –, totuși nu mi s‑a părut niciodată convingătoare. În același timp însă, recunoșteam că era o teorie fascinantă; eu însumi dedicasem multe ore examinării fulgilor de aur la microscop și‑mi pot imagina cât de izbăvitor ar fi fost să răsucești butonul pentru reglaj fin și să vezi cum, treptat, simbolurile devin lizibile.
În plus, cât de minunat ar fi fost să descifrezi amintirile cele mai vechi ale unei persoane decedate, unele pe care ea însăși le uitase! Niciunul dintre noi nu poate ține minte mai mult de o sută de ani din trecut, iar arhivele scrise – consemnări pe care noi înșine le‑am făcut, dar despre care abia dacă ne amintim – se în‑ tind doar câteva sute de ani în trecut. Oare câți ani am trăit îna‑ inte de începerea istoriei scrise? De unde am venit noi? Ipoteza inscripționării este seducătoare prin promisiunea găsirii unor răspunsuri în interiorul propriilor creieri.
Eu susțineam ipoteza concurentă, potrivit căreia memoriile noastre sunt stocate într‑un mediu în care procesul ștergerii nu este mai dificil decât cel al înregistrării: poate prin rotirea unor angrenaje de roți dințate ori printr‑o anume poziționare a unor comutatoare. Implicația acestei teorii este că tot ce am uitat s‑a pierdut cu adevărat, iar creierii noștri nu conțin istorii mai vechi decât cele aflate în biblioteci. Un avantaj al teoriei este că explică mai bine motivul pentru care, atunci când în persoanele moarte din cauza lipsei de aer sunt instalați plămâni, resuscitații nu au memorie și sunt complet lipsiți de minte: cumva, șocul morții a resetat toate angrenajele sau comutatoarele. Inscripționiștii susțin că șocul cauzează doar alinierii foițelor, însă nimeni nu dorea să ucidă o persoană vie, fie și un imbecil, pentru a soluționa dezbaterea aceasta. Eu concepusem un experiment care mi‑ar fi putut îngădui să determin, dincolo de orice îndoială, adevărul, însă era riscant și necesita o examinare atentă înainte de a fi făcut. Rămăsesem indecis foarte mult timp, mai exact până am aflat alte știri despre anomalia ceasurilor.
Dintr‑un district încă și mai îndepărtat a sosit vestea că vesti‑ torul public de acolo observase, de asemenea, că ceasul din turn bătuse ora înainte ca el să‑și fi terminat recitarea din noul an. Notabil în cazul acela era însă faptul că ceasul din districtul său avea un mecanism diferit, în care orele erau marcate prin curgerea mercurului într‑un recipient. Discrepanța nu mai putea fi explicată acum printr‑un defect mecanic comun. Majoritatea oa‑ menilor suspectau că era vorba despre o glumă proastă, pusă la cale de poznași. Eu aveam altă bănuială, una mai sumbră, pe care n‑am îndrăznit s‑o rostesc cu glas tare, dar care mi‑a decis cursul de acțiune: efectuarea experimentului meu.
Primul instrument pe care l‑am construit a fost cel mai simplu: în laboratorul meu, am fixat patru prisme pe suporturi și le‑am aliniat cu multă atenție, astfel încât apexurile lor să formeze col‑ țurile unui dreptunghi. În aranjamentul acela, o rază de lumină direcționată spre una dintre prismele inferioare era reflectată în sus, după aceea înapoi, după aceea în jos și după aceea din nou înainte, într‑o buclă cvadrilaterală. În felul acesta, dacă stăteam cu ochii la nivelul primei prisme, aveam o imagine clară a pro‑ priei cefe. Acest periscop solipsist era baza experimentului.
O dispunere rectangulară similară de tije de acționare permitea ca deplasarea ochilor prin intermediul prismelor să poată fi înso‑ țită de acțiune. Bateria de tije de acționare era mult mai mare decât periscopul, totuși relativ simplă ca design, pe când instru‑ mentele fixate în capătul tijelor aveau un grad mai mare de com‑ plexitate. Periscopului i‑am atașat un microscop binocular montat pe un contact glisant care se putea mișca într‑o parte și‑ntr‑alta sau în sus și‑n jos. Tijelor de acționare le‑am adăugat o rețea de manipulatoare de precizie, deși o asemenea descriere este insufi‑ cientă pentru aceste culmi ale artei mecanice. Combinând inge‑ niozitatea anatomiștilor cu inspirația oferită de structurile corporale pe care le studiau ei, manipulatoarele permiteau ope‑ ratorului lor să execute orice sarcină pe care ar fi efectuat‑o în mod normal cu propriile mâini, dar la o scară mult mai mică.
Asamblarea acestor echipamente a durat luni întregi, însă nu‑mi puteam îngădui să nu fiu extrem de meticulos. După ter‑ minarea pregătirilor, puteam să pun fiecare mână pe o matrice de mânere și manete și să controlez o pereche de manipulatoare si‑ tuate în spatele capului meu și, în același timp, să utilizez perisco‑ pul pentru a vedea cum lucrau ele. După aceea aveam să fiu în stare să‑mi disec propriul creier.
Știu prea bine că ideea sună a nebunie pură și, dacă aș fi povestit despre ea vreunui coleg, acela ar fi încercat cu certitudine să mă oprească. Totuși, nu puteam să cer altcuiva să‑și asume un aseme‑ nea risc de dragul cercetării anatomice și, întrucât doream să con‑ duc eu însumi disecția, n‑aș fi fost mulțumit să fiu doar subiectul pasiv al unei operații. Autodisecția era singura opțiune.
Am adus o duzină de plămâni plini și i‑am conectat între ei cu un colector. Dup‑aceea am montat ansamblul acesta sub bancul de lucru la care urma să stau și am poziționat un distribuitor pentru conectare directă la admisiile bronhiale din pieptul meu. În felul acesta, dispuneam de o rezervă de aer pentru șase zile. În eventualitatea în care nu mi‑aș fi putut termina experimentul în timpul respectiv, programasem vizita unui coleg la expirarea intervalului. Bănuiam însă că unicul motiv pentru care n‑aș fi putut termina operația în perioada alocată ar fi fost că mi‑aș fi provocat singur moartea.
Am început prin a îndepărta placa foarte curbată care alcătuia ceafa și creștetul capului meu; apoi cele două plăci, mai puțin curbate, ce formau părțile laterale. Mi‑a rămas doar placa feței, care era însă blocată într‑o ramă de restricționare și, din unghiul periscopului meu, nu‑i puteam zări suprafața interioară; vedeam însă expus propriul meu creier. Consta dintr‑o duzină sau mai multe subansambluri, cu exteriorul acoperit de cochilii complicat modelate; poziționând periscopul lângă interstițiile ce le separau, am obținut o întrezărire incitantă a mecanismelor fabuloase din interiorul lor. Deși puteam distinge foarte puține, era cea mai frumoasă mașină complexă pe care o văzusem vreodată, aflată atât de departe de orice dispozitiv construit de om, încât era in‑ discutabil de origine divină. Imaginea era atât însuflețitoare, cât și amețitoare – și am savurat‑o strict estetic pentru câteva minute, înainte de a‑mi continua explorările.
Potrivit ipotezei generale, creierul este divizat într‑un motor aflat în centrul capului, care se ocupă de cogniția propriu‑zisă, înconjurat de o rețea de componente în care sunt stocate memo‑ riile. Ceea ce am observat concorda cu această ipoteză, deoarece subansamblurile periferice păreau să semene între ele, pe când cel din centru părea diferit, mai eterogen și cu mai multe părți aflate în mișcare. Componentele erau asamblate totuși prea strâns între ele ca să pot desluși funcționarea lor; dacă intenționam să aflu mai multe, îmi trebuia un punct de vedere mai intim.
Fiecare subansamblu avea un rezervor local de aer, alimentat de un tub ce pornea de la regulatorul situat la baza creierului meu. Mi‑am focusat periscopul pe subansamblul cel mai din spate și, utilizând manipulatoarele de la distanță, am deconectat rapid tu‑ bul de ieșire și am instalat în locul lui unul mai lung. Practicasem manevra aceasta de nenumărate ori, așa încât o puteam executa în câteva clipe; chiar și așa, nu aveam certitudinea că aș putea termina conectarea înainte ca subansamblul să‑și fi golit rezervo‑ rul local. Am continuat abia după ce am fost satisfăcut că operarea componentei nu fusese întreruptă; am rearanjat tubul mai lung astfel încât să am o vedere mai bună asupra interiorului intersti‑ țiului ce‑i urma: alte tuburi care‑l conectau la componentele ve‑ cine. Utilizând perechea cea fină de manipulatoare pentru a pătrunde în spațiul îngust, am înlocuit tuburile, pe rând, cu altele mai lungi. În cele din urmă, am ocolit întregul subansamblu și am înlocuit toate conexiunile sale cu restul creierului meu. Acum puteam să demontez acest subansamblu din cadrul care‑l susținea și să‑l scot prin ceea ce fusese ceafa mea.
Știam că era posibil să‑mi fi deteriorat capacitatea de a gândi și să nu‑mi dau seama de asta, dar rezolvarea câtorva teste aritme‑ tice de bază a demonstrat că nu pățisem nimic. Cu un subansam‑ blu atârnat de un eșafodaj, deasupra, aveam acum o imagine mai bună a motorului cognitiv din centrul creierului meu, totuși nu exista spațiu suficient ca să apropii și mai mult microscopul pen‑ tru o examinare amănunțită. Ca să pot să‑mi cercetez cu adevărat funcționarea creierului, trebuia să deplasez din locurile lor alte șase‑șapte subansambluri.
Meticulos, grijuliu, am repetat procedura înlocuirii tuburilor la alte subansambluri, repoziționând unul dintre ele mai în spate, alte două mai sus și alte două în părți, și suspendându‑le pe toate de eșafodajul de deasupra capului. După ce am terminat, creierul meu semăna cu o explozie încremenită la o fracțiune de secundă după declanșarea detonării – și m‑am simțit din nou amețit când m‑am gândit la asta. Motorul cognitiv era însă acum expus, susținut pe o coloană de tuburi și tije de acționare ce coborau prin trunchiul meu. Dispuneam de asemenea de spațiu pentru a roti microscopul complet la trei sute şaizeci de grade și pentru a vedea și fețele din‑ spre interior ale subansamblurilor pe care le mutasem din locurile lor. Am văzut acolo un microcosmos de mașinării aurii, un peisaj de rotoare minuscule și de cilindri la fel de miniaturali.
În timp ce admiram scena aceasta, m‑am întrebat unde era corpul meu. Mijloacele care‑mi deplasau vederea și acțiunile prin cameră nu difereau, în principiu, de cele care‑mi conectau ochii și mâinile originale de creier. Pe durata experimentului, manipu‑ latoarele acestea nu erau practic mâinile mele? Lentilele amplifi‑ catoare de la capătul periscopului nu erau în esență ochii mei? Eram o persoană exteriorizată, cu micul ei corp fragmentat situat în centrul propriului creier dilatat. În această configurație impro‑ babilă, am început să mă explorez.
Mi‑am întors microscopul spre un subansamblu de memorie și am început să‑i examinez designul. Nu mă așteptam să izbutesc să‑mi descifrez memoriile, ci doream numai să pot înțelege modul de înregistrare a lor. Așa cum anticipasem, nu se vedeau stive de foițe, dar, spre surprinderea mea, n‑am văzut nici baterii de an‑ grenaje sau comutatoare. Subansamblul părea constituit aproape exclusiv dintr‑o baterie de tubulețe cu aer. Prin interstițiile dintre tubulețe, se întrezăreau unduiri ale interiorului bateriei.
Cercetând cu multă atenție și mărind amplificarea vizuală, am văzut că tubulețele se ramificau în capilare cu aer, ce erau între‑ țesute cu o rețea densă de sârme pe care erau articulate frunzulițe aurii. Sub influența aerului ieșit din capilare, frunzulițele erau menținute în diverse poziții. Ele nu erau comutatoare în sensul convențional al termenului, deoarece nu‑și puteau menține pozi‑ ția în absența unui curent de aer, dar am presupus că erau similare comutatoarelor căutate, mediul în care erau înregistrate memoriile mele. Unduirile pe care le vedeam erau probabil acți‑ uni de reamintire, când o dispunere specifică de frunzulițe era citită și trimisă înapoi spre motorul cognitiv.
Înarmat cu această nouă înțelegere, mi‑am îndreptat apoi mi‑ croscopul spre motorul cognitiv. Și aici am văzut o rețea de sârme, însă frunzulițele suspendate pe ele nu erau fixe, ci oscilau înainte și înapoi aproape prea rapid ca să fie distinse. Aproape tot motorul părea să fie în mișcare, constând mai degrabă dintr‑o rețea decât din capilare cu aer și m‑am întrebat cum putea aerul să ajungă în mod egal la toate frunzulițele de aur. Am examinat multe ore frunzulițele, până am înțeles că ele însele jucau rolul capilarelor; frunzulițele formau conducte și valve temporare ce existau doar atât cât să redirecționeze aerul spre alte frunzulițe, după care dispăreau. Acesta era un motor aflat în transformare continuă, ba încă și mai mult, care se transforma pe sine ca parte din funcționarea sa. Rețeaua nu era o mașină, ci o pagină pe care era scrisă mașina și pe care mașina însăși scria neîncetat.
Se putea spune că întreaga conștiință îmi era codificată în po‑ zițiile acestor frunzulițe, dar ar fi fost mai exact să spun că era codificată în șablonul mereu schimbător de aer ce acționa frun‑ zulițele. Privind oscilațiile acestor fulgi de aur, am înțeles că, spre deosebire de ceea ce se presupusese dintotdeauna, aerul nu oferă pur şi simplu energie motorului care ne realizează gândurile. Aerul este de fapt însuși mediul gândurilor noastre. Noi înșine nu suntem decât un șablon de fluxuri de aer. Memoriile nu‑mi erau înscrise ca șănțulețe pe foițe și nici ca poziții ale comutatoa‑ relor, ci sub forma unor curenți persistenți de argon.
După ce am priceput natura acestui mecanism în rețea, o serie de intuiții mi‑a traversat rapid conștiința. Prima și cea mai banală a fost înțelegerea motivului pentru care aurul, metalul cel mai maleabil și mai ductil, era singurul material din care puteau fi realizați creierii noștri. Doar cele mai subțiri foițe se puteau mișca suficient de rapid pentru un astfel de mecanism și doar cele mai delicate filamente puteau acționa ca articulații pentru ele. Prin comparație, bavura de cupru ridicată de stilusul meu când gravez cuvintele acestea și pe care o perii de pe coală când termin fiecare pagină este la fel de grosolană și de greoaie ca șpanul. Acesta era însă un mediu în care ștergerea și înregistrarea puteau fi făcute rapid, mult mai repede decât orice montaj de comutatoare sau angrenaje.
Am înțeles după aceea motivul pentru care instalarea de plă‑ mâni plini într‑o persoană care a murit din cauza lipsei de aer nu o readuce la viață. Frunzulițele din interiorul rețelei rămân echi‑ librate între perne de aer continue. Dispunerea aceasta le permite să se miște rapid înainte și înapoi, dar, dacă fluxul de aer înce‑ tează, totul este pierdut; toate frunzulițele colapsează în stări indecise identice, ștergând șabloanele și conștiința pe care le re‑ prezintă. Restabilirea alimentării cu aer nu poate recrea ceea ce s‑a volatilizat. Acesta era prețul vitezei; un mediu mai stabil pen‑ tru stocarea șabloanelor ar fi însemnat o funcționare mai lentă a conștiinței noastre.
În clipa aceea am priceput și soluția la anomalia ceasurilor. Am înțeles că viteza mișcărilor acestor frunzulițe depindea de susținerea lor de către aer; cu flux suficient de aer, frunzulițele se puteau mișca aproape fără frecare. O mișcare mai lentă se datora faptului că erau supuse la multe frecări, ce puteau să apară doar dacă pernele de aer care le susțineau erau mai subțiri și aerul care curgea prin rețea se deplasa cu forță mai redusă.
Prin urmare, nu ceasurile din turnuri merg mai repede, ci creierii noștri merg mai încet. Ceasurile din turnuri sunt acțio‑ nate de pendule, al căror ritm nu variază niciodată, sau de curge‑ rea mercurului printr‑o țeavă, care nu se modifică. Însă creierii noștri se bazează pe trecerea aerului, iar când aerul acela curge mai lent, gândurile ne încetinesc și ni se pare că ceasurile merg mai repede.
Mă temusem că creierii noștri ar putea încetini și posibilitatea respectivă fusese cea care mă motivase să‑mi fac propria disecție. Însă presupusesem că motoarele noastre cognitive – deși alimen‑ tate cu aer – aveau totuși o natură mecanică, iar un aspect al mecanismului se deforma treptat prin oboseală, fiind astfel responsabil pentru încetinire. Așa ceva ar fi fost teribil, însă exista cel puțin speranța că am putea să reparăm mecanismul și să ne readucem creierii la viteza originală de operare.
Dar, dacă gândurile noastre erau șabloane pure de aer, iar nu mișcarea unor angrenaje dințate, atunci problema era mult mai serioasă, pentru că se ridica întrebarea: Ce ar fi putut încetini curgerea aerului prin creierii tuturor persoanelor? Nu putea fi vorba despre o reducere a presiunii din distribuitoarele stațiilor de umplere; presiunea aerului din plămânii noștri este atât de mare, încât trebuie redusă printr‑o succesiune de regulatoare îna‑ inte de a ajunge la creier. După părerea mea, reducerea forței rezultă din direcția opusă: creșterea presiunii din atmosfera care ne înconjoară.
Cum se poate așa ceva? Aproape imediat după formularea întrebării, a apărut unicul răspuns posibil: cerul nostru nu are o înălțime infinită. Undeva, dincolo de limitele vederii noastre, zidurile de crom ce ne înconjoară lumea probabil că se curbează spre interior pentru a forma un dom; universul nostru este o incintă etanșă, nu un puț deschis în partea de sus. Iar aerul se acumulează treptat în interiorul acestei incinte, până când ega‑ lează presiunea din rezervorul de dedesubt.
Acesta este motivul pentru care, la începutul acestei gravări, am spus că aerul nu este sursa vieții. Aerul nu poate fi nici creat, nici distrus; cantitatea totală de aer din univers rămâne constantă, iar dacă aerul ar fi tot ceea ce ne trebuie pentru a trăi, atunci n‑am muri niciodată. În realitate însă, sursa vieții este diferența dintre presiunile aerului – curgerea aerului din spațiile unde este dens către spațiile unde este rarefiat. Activitatea creierilor noștri, de‑ plasările corpurilor noastre, acțiunile tuturor mașinilor pe care le‑am construit vreodată sunt determinate de mișcarea aerului, de forța exercitată când presiuni diferite încearcă să se echilibreze reciproc. Când presiunea din tot universul va fi egală, tot aerul va fi nemișcat și inutil; într‑o bună zi, vom fi înconjurați de aer staționar și nu vom putea obține niciun beneficiu de pe urma lui.
În realitate, noi nu consumăm deloc aer. Cantitatea de aer pe care o extrag din perechea de plămâni noi a fiecărei zile este exact cea care se pierde în exterior prin articulațiile membrelor mele și prin îmbinările învelișului meu, exact cea pe care o adaug atmosferei din jurul meu; tot ce fac este să convertesc aerul aflat la presiune mare în aer aflat la presiune mică. Prin fiecare mișcare a corpului, eu contribui la egalizarea presiunii în universul nos‑ tru. Prin fiecare gând pe care îl am, grăbesc sosirea acelui echilibru fatal.
Tweet
