Un NOU thriller psihologic o să apară în imprintul Armada, scris de Stacy Willingham – Scânteie în beznă care spune povestea lui Chloe Davis, o puștoaică de doisprezece ani care află că tatăl ei este ucigaș în serie.

Când Chloe Davis avea numai doisprezece ani, din orășelul ei natal din Louisiana au dispărut șase adolescente. Până la sfârșitul verii, tatăl ei a mărturisit că le ucisese pe toate și a fost condamnat la închisoare pe viață, lăsând-o pe Chloe și pe ceilalți membri ai familiei sale să facă singuri față cumplitului adevăr și să încerce să își continue existența.

Au trecut de atunci douăzeci de ani, iar Chloe a devenit psihologă, are un cabinet în Baton Rouge și se pregătește pentru propria nuntă. Se pare că, în sfârșit, va avea parte de fericirea pentru care s-a luptat din greu, deși uneori simte că, asemenea adolescenților cu probleme pe care îi consiliază, nu deține deloc controlul asupra vieții sale. Așadar, când, una după alta, puștoaicele din vecini încep să dispară, amintirea cumplitei veri din copilăria ei revine și o doboară.

Oare Chloe e paranoică pentru că descoperă nenumărate asemănări între crimele din trecut și cele din prezent? Dar dacă, pentru a doua oară în viața ei, tânăra e pe punctul de a demasca un criminal în serie?

Un thriller psihologic despre fiica unui ucigaș în serie. Intens. Întunecat. Înfiorător.

Marian Coman, redactor-șef Armada

---

Fragment în avanpremieră:

Lena Rhodes a fost prima fată. Originala. Cea cu care a în­ceput totul.

Mi-o aduc aminte bine pe Lena, și nu în felul în care ma­joritatea își aduce-aminte de fetele moarte. Nu în felul în care co­legii îndepărtați inventează tot felul de povești ca să pară interesanți, nu în felul în care foștii prieteni postează fotografii vechi pe Facebook, readucând în atenția tuturor glume cu subîn­țeles și amintiri împărtășite, trecând cu vederea faptul că n-au mai vorbit de ani întregi.

Breaux Bridge și-o amintește pe Lena numai după fotogra­fia aleasă pentru afișul cu PERSOANĂ DISPĂRUTĂ, de parcă acela ar fi fost singurul moment pe care ea l-a avut. Singurul moment care a contat. Cum poate o familie să aleagă o fotogra­fie în care crede că a cuprins o întreagă viață, o întreagă perso­nalitate, n-am să înțeleg niciodată. Pare o sarcină mult prea grea, mult prea importantă și de-a dreptul imposibilă în același timp. Alegând o fotografie, îi alegi moștenirea. Alegi unicul moment de care lumea își va aduce aminte – acel moment și nimic mai mult.

Dar eu îmi aduc aminte de Lena. Nu în mod superficial – îmi aduc aminte cu adevărat de ea. Îmi aduc aminte de toate momentele ei, și cele bune, și cele rele. De forța și defectele ei. Îmi aduc aminte de cine era ea cu adevărat.

Băieții o plăceau. Eu o plăceam. De fapt, o invidiam. Toate fetele din Breaux Bridge o invidiau, până când fața ei a apărut la știri în dimineața aia cumplită de marți.

Dar există un anumit moment care iese în evidență. Un mo­ment cu Lena. Un moment pe care, oricât m-aș strădui, nu-l pot uita.

La urma urmei, a fost momentul care l-a trimis pe tata la închisoare.

Opresc televizorul și fixez cu privirea reflexia mea din ecranul stins. Toate conferințele astea de presă sunt la fel. Am văzut des­tule ca să știu.

Mama preia mereu controlul. Mama își stăpânește mereu emoțiile. Mama vorbește mereu pe un ton măsurat, calm, în timp ce tatăl stă într-o atitudine umilă în spate, nefiind în stare să ri­dice capul din pământ suficient încât bărbatul care i-a luat fiica să-l poată privi în ochi. Societatea ne-ar putea face să credem că e invers – că bărbatul, capul familiei, preia controlul, iar femeia plânge în tăcere -, dar nu e așa. Iar eu știu de ce.

Pentru că tații gândesc în trecut – Breaux Bridge m-a învățat lucrul ăsta. Tații celor șase fete dispărute m-au învățat asta. Le e rușine cu ei înșiși; se gândesc la ce-ar fi fost dacă. Ei ar fi trebuit să fie protectorii, bărbații. Ar fi trebuit să aibă grijă ca fiicele lor să fie în siguranță și au dat greș. Dar mamele gândesc în prezent; formulează un plan. Nu-și permit să gândească în trecut, pentru că trecutul nu mai contează – e o distragere a atenției. O pierdere de vreme. Nu-și permit să gândească în viitor, pentru că viitorul e prea înspăimântător, prea dureros – dacă-și lasă mintea să umble pe-acolo, s-ar putea să nu se mai întoarcă. S-ar putea să se frângă.

Așa că se gândesc numai la ziua de azi. Și la ce pot face azi ca să-și aducă mâine copilașii înapoi.

Bert Rhodes fusese o epavă din toate punctele de vedere. Nu mai văzusem niciodată un bărbat care să plângă în halul ăla, cu tot corpul cuprins de convulsii la fiecare suspin chinuit. Înainte, fu­sese un bărbat relativ atrăgător, în felul ăla aspru, de om din clasa muncitoare: cu brațe bine definite care-i făceau cusăturile cămășii să se umfle, cu un maxilar pronunțat, cu pielea ca de chihlimbar. Abia l-am recunoscut la primul interviu televizat, atât de înfun­dați îi erau ochii-n orbite, înecându-se în două băltoace violet. Stătea chircit, de parcă ar fi fost un efort mult prea mare, din punct de vedere fizic, să-și ducă propria greutate.

Tata a fost arestat la sfârșitul lui septembrie, la aproape trei luni încheiate după ce și-a început domnia terorii. Iar în noap­tea în care a fost arestat m-am gândit la Bert Rhodes aproape imediat – înainte să mă gândesc la Lena, Robin, Margaret, Carrie sau la oricare dintre celelalte fete care dispăruseră pe du­rata acelei veri. Îmi aduc aminte de luminile roșii și albastre care ne-au scăldat livingul, îmi aduc aminte cum am fugit eu și Cooper la geam, privind afară când bărbații înarmați au dat buzna pe ușa de la intrare și au strigat: „Nu mișca!“ Îmi aduc aminte cum tata, care stătea în fotoliul lui, un La-Z-Boy atât de tocit în mijloc, încât era moale precum fetrul, nici măcar nu s-a sinchisit să ridice capul și să le arunce o privire. A ignorat-o cu desăvârșire pe mama care stătea în colț și suspina necontrolat. Îmi aduc aminte de cojile de semințe de floarea-soarelui, gusta­rea lui preferată, lipite de dinții lui, de buza inferioară, de un­ghii. Îmi aduc aminte cum l-au târât, iar pipa din lemn de nuc i-a căzut din gură și a pătat podeaua de cenușă în timp ce semin­țele s-au revărsat pe tot covorul.

Îmi aduc aminte cum ochii lui au privit țintă în ai mei, neclin­tiți și concentrați. În ai mei, apoi în ai lui Cooper.

— Să fii cuminte, a zis.

Apoi l-au târât pe ușă, în aerul umed al serii, izbindu-l cu capul de mașina de patrulă, ochelarii groși i s-au spart parcă în semn de protest, iar luminile intermitente dădeau pielii lui o nuanță staco­jie, bolnăvicioasă. L-au băgat în mașină și au închis portiera.

L-am urmărit stând acolo, privind tăcut drept înainte, spre plasa de sârmă care-l despărțea de scaunele din față, complet ne­mișcat, singura mișcare sesizabilă fiind sângele ce i se prelingea pe șaua nasului, pe care nu s-a obosit să și-l șteargă. Mă uitam la el și mă gândeam la Bert Rhodes. Mă întrebam dacă faptul de a cu­noaște identitatea bărbatului care-i răpise fiica ar fi făcut situația mai bună sau mai rea pentru el. Mai ușoară sau mai grea. E o ale­gere cu care e imposibil să te confrunți, dar, dac-ar fi fost nevoit să aleagă, ar fi preferat să-i fie ucis copilul de un necunoscut – un intrus în acest oraș și în viața lui – sau de cineva cunoscut, cineva pe care-l primise în casă? Un vecin, un prieten?

În lunile care au urmat am apucat să-mi văd tatăl doar la te­levizor, cu ochelarii cu rame groase crăpați, îndreptați mereu în jos, spre pământul de sub picioarele lui, cu mâinile prinse strâns la spate în cătușe, cu pielea de pe încheieturi rozalie și ciupită. Mi-am lipit nasul de ecran și m-am uitat la oamenii înșirați de o parte și de alta a străzii care ducea la tribunal, cu pancarte improvizate pline de cuvinte urâte, cumplite, oameni care stri­gau la el când trecea pe lângă ei.

Criminal. Pervers.

Monstru.

Unele dintre pancarte aveau pe ele pozele fetelor – fetele care apăruseră la știri într-un flux trist, constant, pe durata acelei veri. Fete care nu erau cu mult mai mari decât mine. Le recunoșteam pe toate; le memorasem trăsăturile. Le văzusem zâmbetele, le pri­visem în ochi, cândva plini de promisiuni și de viață.

Lena, Robin, Margaret, Carrie, Susan, Jill.

Acele fețe erau motivul pentru care eu aveam restricții pe tim­pul nopții. Erau motivul pentru care nu aveam voie să umblu sin­gură pe întuneric. Tatăl meu fusese cel care impusese regula, bătându-mă la fund până când mă făcea carne vie dacă intram în casă cu pași împleticiți după lăsarea amurgului sau dacă uitam să închid fereastra noaptea. Îmi injectase în inimă groaza în stare pură – groaza de acea persoană necunoscută care era cauza dispa­riției lor. Acea persoană din cauza căreia fetele fuseseră reduse la niște poze alb-negru lipite pe cartoane vechi. Acea persoană care știa unde erau ele când își dăduseră ultima suflare, cum arătau ochii lor când moartea le răpise în cele din urmă dintre noi.

Am știut când a fost arestat, bineînțeles. Am știut din mo­mentul în care polițiștii au dat buzna în casa noastră, am știut din momentul în care tata ne-a privit în ochi și a șoptit: „Să fii cuminte.“ O știusem încă dinainte de asta, sincer, când am lăsat piesele de puzzle să se așeze la locul lor. Când m-am întors cu fața spre silueta pe care-o simțeam stând la pândă în spatele meu. Dar în clipa aceea – singură în livingul meu, cu fața lipită de ecranul televizorului, cu mama care-și pierdea încet-încet mințile în dormitorul ei și Cooper care se ofilea pe picioare în spate –, în momentul acela când am auzit zăngănitul lanțurilor de la gleznele tatălui meu, când i-am privit figura inexpresivă în timp ce era mutat din mașini de poliție în închisori, în tribunale și înapoi, în momentul acela, greutatea întregii situații s-a pră­vălit peste mine, îngropându-mă sub dărâmături.

Acea persoană era el.

Tweet