Ai uitat să râzi, de Bogdan Munteanu revine în colecția n’autor într-o ediție nouă, revizuită și cu 5 povestiri noi, plus o fază.

Copii care descoperă cum „merge“ lumea, adolescenți care experimentează primele pulsiuni sexuale, tineri ori maturi surprinși în momente-cheie ale vieților lor și vârstnici care te primesc în intimitate. Stranietăți, farse, despărțiri, deziluzii, cumpene, stereotipii, neputințe, pseudo-reușite, rutine, tristeți, regrete, bravuri, violențe și mici aventuri. Povești care se leagă, care pun punctul pe i, care te țin constant într-un balans fin între râs și plâns, între tine și ceilalți.

Bogdan Munteanu are o foarte bună ureche muzicală, ce înregistrează oralitatea cu specific dialectal și argotic, ochi cinematografic pentru naturalețea comportamentului și umor pe muchia dintre comedie și dramă. Ceea ce admir mai mult la acest prozator e că dezinvoltura, impresia de ușurință și plăcere cu care scrie camuflează o tehnică de virtuoz, îndelung exersată spre a provoca empatie. Nu e deloc ușor să dozezi perfect monologul, dialogul și stilul indirect liber, să găsești tăietura cea mai bună a finalurilor, să dai pe spațiu mic suflet unor personaje pe care cititorul să le vadă, să le audă, să le înțeleagă. Și mai e ceva specific lui Bogdan Munteanu: lumea prozelor lui e îmbrățișată cu o privire îmblânzită de tandrețe bărbătească (sau, mai curând, băiețească), niciodată sarcastică. De aceea volumul Ai uitat să râzi e atât de emoționant.

Adriana Bittel

---

Fragment în avanpremieră

Merge, merge?

Ara se dă pe lângă mine de când m-am trezit. Știe că duminică dimineață ieșim pe câmp și stăm cât are ea chef. Până când obosește și-mi dă cu botul peste mână să-i pun lesa.

Iau încă o gură de cafea, îmi umplu buzunarul cu biscuiți și spun:

Mergem la plimbare?

Când aude asta, înnebunește de bucurie. Dacă ar putea, mi-ar spune ceva frumos: te iubesc. Sau: ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.

Ara, șezi!

Îi pun lesa și pornim. Mă trage în toate direcțiile, abia mă țin pe picioare. Ea miroase, trage, hârâie, scurmă. Jur că n-am chef de fazele ei azi. Dorm prost de o săptămână.

Uite, spun și-i dau un biscuit.

O luăm spre câmp, pe străzi cu blocuri și case aruncate la un loc. Narcisei, Macilor, Lalelelor, Vasile Voiculescu. Trecem pe lângă un copil care se dă cu bicicleta în cerc.

Merge, merge? spun.

Puștiul nu răspunde. Poate nici nu și-a dat seama că e o întrebare pentru el. Ara îmi dă de lucru, se smucește să ajungă cât mai aproape de băiat. O cert:

Nu-i voie! Băiatul se uită la mine. O țin pe Ara din scurt și mă-ndrept de spate. De când mi-a prescris doctorul să port ham, mă chinui să stau drept. Nu prea mă pricep. Zilele trecute, un coleg m-a luat la mișto: zici că ești Ronaldo înainte să bată unșpe metri. Ce era să spun? Am râs.

Băiat sau fetiță? întreabă puștiul.

Mă surprinde că a intrat în conversație de bună voie și zic ăă, ca și când m-ar fi întrebat una de la Starbucks cum mă cheamă.

De câine întreb, îmi explică el.

Fetiță. O cheamă Ara.

Puștiul o strigă pe nume și o mângâie imediat. În zece secunde, Ara e pe spate. Îl iubește la fel de mult ca pe mine.

Ce faci? zic.

Bine, răspunde el. Mă dau cu bicicleta. Îl aștept pe Cristi.

He. Fix așa pățeam și eu când eram de vârsta ta. Dieter dormea până la prânz. Până se trezea el, mă plimbam cu bici-tramul pe stradă.

Ce-i ăla bici-tram? întreabă el.

O bicicletă rrroșie, spun și parcă simt bucuria de la șapte ani, când am văzut cadoul de la Buni în curte.

Băiatul încearcă să fie atent, dar e distras în permanență de Ara. N-am nicio șansă în fața ei. Îi las să se joace un minut și mă gândesc la bici-tramul meu. Când eram mic, voiam să mă fac vatman și să duc oamenii dintr-un loc în altul. În plus, vatman suna mișto, ca toate cuvintele care încep cu V. Când mă întreba cineva de meserii, mințeam că vreau să fiu aviator, maică-mea ținea morțiș să audă chestia asta, nu puteam s-o dezamăgesc. Nu știa nimeni secretul, nici măcar lui Dieter nu i-l spusesem. Vecinul de peste drum nu se punea. Avea vreo cinzeci de ani și purta bască. Era tăcut și îl vedeam rar. Stabilisem stațiile de bici-tram și una era fix în fața casei lui.

Într-o zi, l-am văzut la stradă. Stătea sprijinit de poartă și fuma. Am lungit-o în stația de dinainte, am condus cu zero la oră, am verificat roțile și lanțul, cu gândul că intră în curte după ce termină țigara, dar el și-a aprins încă una. Eram în întârziere, așa că am pornit spre stația următoare. Când am oprit bici-tramul, omul a pufăit și a zis:

Merge, merge?

Am dat de două ori din cap, o dată că merge, a doua oară că merge. El a zâmbit. Nimeni nu voia să coboare, nimeni nu voia să urce, așa că am plecat mai departe și m-am bucurat că nu mă ținuse mult de vorbă. Apoi a venit Dieter și am tras bici-tramul în depou.

A doua zi dimineață, am văzut un steag negru înfipt în gardul casei vecinului. Știam ce înseamnă și mi-a părut rău pentru vecina. Îmi dădea urși haribo din când în când.

A murit vecinu’, vrei să vii la priveghi? a zis Buni la micul dejun.

N-nu se poate, am bâiguit. Ieri am vorbit cu el. M-a întrebat dacă merge, merge.

Merge până nu mai merge, a spus Buni și mi-a uns încă o felie de pâine cu unt și miere, ca să nu fiu necăjit. Am refuzat super oferta.

Nu mai aveam chef de nicio miere.

Când am intrat la priveghi, vecina a plâns puțin. Mi-am dat seama că se chinuia să plângă de fiecare dată când apărea cineva nou în casă. Vecinul era în sicriu. Mai să nu-l recunosc fără bască, nu mă așteptam să fie chel. Oricum, arăta bine în costum și cu pantofi curați. M-am apropiat de el. Văzusem câțiva morți înainte și nu mă mai speriam de ei, erau inofensivi. De vii mă temeam. Nervoși, stresați, certăreți, supărați, gălăgioși, miștocari. Răi. Trebuia să-i ascult, să-i mint și să mă prefac, altfel riscam să mi-o iau. Vecinul n-avea ce să-mi facă. M-am gândit să-i mai spun ceva, de rămas-bun, dar nu-mi venea nimic. I-am transmis ce a zis Buni. Că merge până nu mai merge. Apoi m-am uitat împrejur. Buni și toți ceilalți șușoteau între ei, n-aveau nicio treabă cu mine și cu vecinul.

Când o să fiu mare, vreau să fiu vatman, am mormăit și mi-am făcut o cruce, de formă.

După ce a dispărut steagul negru, am ieșit din nou cu bici-tramul. Când mă apropiam de stația mortului, închideam ochii, luam mâinile de pe ghidon și acceleram ca nebunu’. După câteva zile, mi-am zis că stația nu-și are rostul și am desființat-o. Vecina era palavragioaică, pentru doi urși trebuia să vorbesc cu ea zece minute. Vatmanii n-au voie să vorbească.

Tweet