În colecția n’autor urmează să apară Pe cine iubești mai mult?, de Mihaela Buruiană, o carte ce reprezintă o geografie interioară a alegerilor.

La intersecția dintre generații și perspective, dintre anii ’90 și prezentul actual, dintre primejdie și adăpost, blocuri și ulițe, frici și îndrăzneli, săli de clasă și terase, singurătate și comunitate, masculinitate și feminitate, Prinselea și agenda încărcată a unei zile, blândețe și cruzime, virtual și real, lumea așezată între coperte de Mihaela Buruiană se trăiește pur și simplu.

Un volum de proză scurtă sub semnul unei întrebări care planează deasupra fiecărui personaj, într-o formă (chiar și directă) sau alta, întrebare care, pe cât de uzuală ori puerilă poate părea, pe atât de spinoasă e. Pe cine iubești mai mult?, așadar, e o carte a alegerilor, a ezitărilor, a insinuărilor, a luptelor mocnite, a interiorităților, a fisurilor și a nuanțelor, a adevărurilor care mustesc dincolo de spațiile albe. O carte a granițelor, dacă vreți, numai că nu (doar) cele geografice, ci (mai ales) cele emoționale și mentale. O mișcare de revoluție nu a pământului, ci a poveștilor și a oamenilor, care se plimbă de colo-colo, prin propriile vieți și prin viețile altora. Un debut care, prin construcție, forță și stil, anunță o voce proaspătă și memorabilă în literatura română contemporană.

Eli Bădică
coordonatoarea colecției n’autor

---

Fragment în avanpremieră

Caietul

S-a sunat de intrare. De pe hol și din curtea școlii, elevii dintr-a VI-a A intră în clasă. Au ora de română cu proful cel nou. În banca a doua de la geam, Lenuș și-a scos caietul de teme pe pupitru și așteaptă. Coperta albastră, lucioasă, pe care și-a scris numele cu litere de tipar îngroșate – ELENA BARBU –, s-a umezit deja sub palmele ei. Și le șterge pe rând de fusta neagră, lungă până la genunchi, și le așază la loc. Speră doar ca transpirația să nu-i îngălbenească subsuorile cămășii albe.

Mama oftează mereu că la ședința cu părinții s-a hotărât ca toți copiii să poarte cămăși albe și fuste negre – fetele – sau pantaloni negri – băieții. Unii au comentat atunci că, gata, s-a dus vremea pionierilor, când copiii erau obligați să se îmbrace în uniformă, dar majoritatea a decis: decât să vină cu buricul gol la școală, mai bine așa, să aibă o structură, disciplină, că altfel își iau lumea în cap; libertatea asta de după Revoluție e prost înțeleasă, dom’le! Iarna mai au voie și fetele să vină în pantaloni și băieții întorc capul după ele, încercând să vadă rotunjimi și forme care abia așa ies în evidență. Câte unii mai îndrăzneți comentează pe înfundate, apoi izbucnesc în râs. Spre exemplu, de Cătălina se leagă mereu că are fundul mare, iar de Andra, că-i atât de slabă, încât pare că nici nu are fund. Oricum ai da-o, nu e bine. Pe ea nu prea o bagă în seamă, deși odată, când s-a întors de la tablă, Bogdan, din fața ei, i-a zis să mai vină în blugi elastici, că-i stă bine. Ea s-a fâstâcit toată și n-a știut ce să-i răspundă. Noroc că profesoara l-a scos și pe el la lecție, ca să nu mai vorbească neîntrebat. Restul orei, n-a mai fost atentă: i-au tot răsunat în minte cuvintele lui, de a și uitat de zecele pe care-l luase mai devreme.

Uite cum îi fug gândurile! Își șterge iar palmele și își ridică ușor coatele, ca să lase aerul să-i pătrundă la subraț și s-o mai răcorească. Numai că, fiind treizeci de copii în clasă, aerul e cam înăbușitor. Aruncă o privire spre cea mai apropiată fereastră. S-ar duce s-o deschidă, dar știe că se înțepenește și e nevoie de două mâini ca să tragă de ea, și nu vrea să-și lase tema nesupravegheată. Alături, Cami încă scotocește în geantă după manual și caiete. Sunt colege de bancă de șase ani și așa face la fiecare oră: și le scoate în ultimul moment, asta dacă nu cumva are de copiat vreun exercițiu în pauză. Atunci o roagă pe Lenuș să-i dea și ei repede să scrie, având grijă să greșească vreo literă la franceză sau vreo cifră la mate, ca să nu dea de bănuit. Pentru azi n-a avut ce să copieze, fiindcă a fost temă liberă: fiecare trebuia să vină cu o compoziție proprie – o poezie, o compunere, o creație personală – care să spună ceva despre ei. Când le-a explicat ce au de făcut, profu’ ăsta nou a zis că așa o să poată să-i cunoască mai bine, să știe cine sunt ei în afara școlii. Din toată clasa s-au auzit oftaturi și „Nuuu!“-uri prelungi și disperate. Nu era de ajuns că li se schimbase profesorul de română după un an, acum mai trebuia să facă și pe artiștii! Popeasca le dicta comentarii și se uita pe pereți când le preda. Rămânea cu ochii pierduți deasupra tablei, de parcă voia să se asigure că Tovarășul aprobă de acolo, din portret. Între timp, locul tabloului a rămas gol, doar urmele se mai văd, dacă te uiți atent. La lucrări sau la teze luau note mari, dacă scriau ce le dictase ea, dar profu’ ăsta tânăr a venit cu idei noi. Ghinionul lor că Popeasca s-a îmbolnăvit! Totuși, domnul Sandu e înalt și frumos, brunet, cum îi place ei, și nu vine îmbrăcat la costum, ca ceilalți profesori, ci în blugi și cămașă, peste care uneori poartă un sacou. Poate și de-asta Lenuș a stat aseară până târziu să copieze pe curat, cu litere mari, rotunjite, poezia.

Pe rândul din mijloc, grupul fetelor populare încă n-a terminat de pălăvrăgit. Băieții s-au adunat grămadă în jurul lor, ca de obicei. Lenuș îi observă pe furiș, cu un amestec de curiozitate și invidie. Unul dintre ei, Marius Negulescu, se întoarce spre ea și-i aruncă:

— Ce te tot uiți? Vrei cinci lei?

Lenuș se înroșește și-și mută rapid privirea. Îi e ciudă că a fost prinsă și că iar nu are vorbele la ea. Așa pățește întotdeauna și se perpelește apoi minute, ore sau zile în șir să găsească replica potrivită, dar mereu e prea târziu. Acum se preface indiferentă, ba chiar ofensată că a fost acuzată pe nedrept. Dar nu o mai bagă nimeni în seamă, să-i vadă indignarea. Oftează și se uită iar spre ușă. Cami și-a scos, în sfârșit, manualul și caietele. Lenuș știe că urmează întrebarea pe care a evitat-o toată dimineața, așa că întreabă ea prima, ca să mai câștige timp:

— Tu ce-ai scris?

Cami face ochii mari și-și duce mâna la piept, prefăcându-se uimită.

— Je să scriu? Așa mă știi tu pe mine?

— Păi, și ce faci? Că ne cere caietele.

— Ma chère, eu m-am exprimat artistic, dar în creion.

Adevărul e că de la grădiniță a fost talentată la desen. Pe vremuri a fost și la Casa pionierului, care mai nou se numește Clubul copiilor, și vrea să dea la Liceul de Arte. Lenuș se uită la blocul de desen deschis pe bancă și încearcă să deslușească toate liniile și umbrele care alcătuiesc autoportretul. Nu e un desen simplu, dar nici Cami nu are o personalitate chiar ușor de ghicit.

— Ia dă să văd ce-ai făcut tu! Lenuș apasă mai tare cu palmele pe coperta albastră. Cami e prietena ei și o cunoaște bine, dar parcă tot nu îndrăznește să-i arate. De obicei, Cami e artista, iar Lenuș, prietena ei conștiincioasă și cu picioarele pe pământ. O singură dată era să schimbe și ea tabăra: îi căzuse cu tronc o chitară roșie, care îi tăia răsuflarea ori de câte ori trecea pe lângă vitrina magazinului universal din centru. Se tot rugase de părinți să i-o cumpere, dar era cam scumpă și ai ei nu o duceau grozav cu banii. Sperase că o s-o primească de Crăciun, dar când a găsit întâmplător, în raftul de jos din șifonier, niște portocale și o pereche nouă de pijamale, a înțeles că trebuie să se resemneze. Pe urmă a venit Revoluția și au uitat cu toții de chitară. Au urmărit zile la rând ce se transmitea la televizor, iar uneori mama și tata se închideau în bucătărie și șușoteau acolo. Atâta timp cât erau amândoi acasă cu ea, nu i-a fost frică. Nu s-a speriat nici măcar când i-a văzut pe Ceaușești împușcați, desfigurați de gloanțe. Numai când crainicul a anunțat că se îndreaptă spre România avioane de luptă pline cu teroriști a început să plângă și a îngăimat printre suspine „E război!“. Mama a încercat în zadar s-o liniștească. Abia peste jumătate de oră, când tata a intrat în dormitor cu o cutie mare în brațe, i s-au uscat lacrimile. Era chitara roșie din vitrină! Nici nu știa de ce să se bucure mai tare: de visul ei împlinit sau de faptul că tata înfruntase pericolele gloanțelor pentru ea. De atunci, îi spunea mereu că e eroul ei. Chitara, în schimb, a rămas nefolosită pe un scaun, în colțul camerei. Lenuș nu avea ureche muzicală.

De data asta, însă, a vrut să-i facă impresie bună profului cel nou. Și-a stors creierii și a încercat de câteva ori să scrie ceva, dar a rupt pe rând toate paginile. A rămas apoi cu foaia albă în față și cu capătul pixului între dinți, privind lung și înciudat pe fereastră. Târziu în noapte, când îi picau pleoapele de somn, a găsit soluția. Acum, poezia e numai pentru dom’ profesor. Tocmai întoarce capul spre colega de bancă, să bâiguie o scuză, când caietul îi este smucit de sub mâini.

Până să se dezmeticească ea, Marius a fugit deja în spatele clasei, unde s-a urcat pe ultima bancă și, cu un picior înainte și un braț ridicat, declamă plin de patos, ca nu demult la Cântarea României:

O dimineață,

O floare,

Un fluture mort,

O rază de soare,

Un fluture mort,

O idee pierdută,

Vis neîmplinit,

Primăvară neîncepută.

Râd, plâng, alerg spre lumină,

Mă împiedic și cad,

Dar n-am nicio vină.

Mă ridic și alerg,

Alerg către soare,

Dar soarele ce-i?

E o beznă prea mare

În care nu pot

Distinge nimic,

În care mă simt

Tot mai mic.

Dar, dacă aș avea o scânteie,

Mi-aș aprinde făclie,

Lumina aș face

Să reînvie.

Tweet