PREMIUL LOCUS 2019. FINALIST NEBULA ȘI HUGO
În topul celor mai bune cărți ale anului pentru:
The New York Times • NPR • Time • Vulture • Library Journal • The New York Public Library
Miryem provine dintr-o familie de cămătari, dar incapacitatea tatălui ei de a recupera datoriile îi aduce familia în pragul sărăciei. Așa că Miryem trebuie să preia inițiativa și devine imună la încercările sătenilor de a o îmbuna. Când bunicul ei îi împrumută o pungă cu bănuți de argint, Miryem se întoarce cu ea plină de aur.
Dar reputația că poate transforma argintul în aur îi aduce mai multe necazuri decât bucurii, mai ales când destinul ei se leagă de cel al creaturilor de gheață care bântuie pădurile și al căror rege vrea s-o exploateze din motive ce-i rămân lui Miryem necunoscute.
Superbă, complexă și magică. Genul de carte în care vrei să trăiești pentru totdeauna.
Publishers Weekly
…urmează tradiția poveștilor populate de personaje de basm descrise ca persoane reale, de prințese puternice care iau decizii autentice. Dar cartea nu numai că păstrează tradiția, ci o și duce mai departe.
Vox
Fragment în avanpremieră
Povestea adevărată nu este nici măcar pe jumătate la fel de fermecătoare precum cea pe care aţi auzit-o. Povestea adevărată este astfel: fata morarului, cu plete lungi şi aurii, vrea să pună mâna pe un domn, un prinţ, un fiu de bogătaş, aşa că se duce la cămătar şi împrumută cât să-şi poată cumpăra un inel şi un colier cu care să se gătească de sărbătoare. Și e îndeajuns de frumuşică pentru ca domnul, prinţul, fiul de bogătaş să o bage în seamă, să dănţuiască cu ea şi s-o tăvălească într-un pod cu fân, departe de ochii lumii atunci când se termină dansul, ca după aceea el să se întoarcă acasă şi să se căsătorească cu femeia bogată pe care i-a sorocit-o familia. Apoi sărmana fată de morar, necinstită de bogătaş, spune în stânga şi-n dreapta cum cămătarul e în cârdăşie cu diavolul, iar sătenii îl alungă din mijlocul lor sau poate chiar îl bat cu pietre, aşa că fata se alege cel puţin cu giuvaierurile cumpărate drept zestre, iar fierarul o ia de nevastă înainte ca primul-născut să vină pe lume niţel cam devreme.
Pentru că povestea este despre cum anume să scapi fără să-ţi plăteşti datoriile. Ea nu e spusă în felul acesta, dar eu o ştiam. Tatăl meu, ca să vă spun drept, era cămătar.
Și nu se prea pricepea în meseria lui. Dacă cineva nu-i întorcea datoria la timp, nici măcar nu îi aducea la cunoştinţă acest lucru. Doar dacă dulapul din bucătărie era gol de-a binelea sau dacă pantofii ne cădeau din picioare de scâlciaţi ce erau, iar mama îi vorbea în şoaptă după ce mergeam la culcare, doar atunci se ducea, fără prea mare tragere de inimă, şi bătea la vreo câteva uşi, aproape cerându-şi iertare pe când îi ruga să îi înapoieze măcar o parte din ce îi datorau. Iar dacă aveam bani în casă şi cineva dorea să ia cu împrumut, n-avea inimă să zică nu, chiar dacă banii abia ne ajungeau pentru noi. Aşa că toţi banii lui, din care cea mai mare parte fuseseră zestrea mamei, stăteau binişor prin casele altora. Și tuturor le plăcea ca lucrurile să rămână neschimbate, deși ar fi trebuit să le fie ruşine de ei înşişi, şi prin urmare spuneau des povestea cu pricina, chiar când o puteam auzi şi eu, ba mai degrabă atunci.
Bunicul din partea mamei fusese şi el tot cămătar, dar era grozav de iscusit. Locuia în Vysnia, la vreo şaizeci de verste depărtare pe vechiul drum negustoresc plin de hârtoape, ce se târa din sat în sat ca o funie plină de mici noduri murdare. Mama obişnuia să mă ia des în vizită la el, atunci când îşi putea permite câţiva bănuţi să plătească drumul în căruţa vreunui negustor ambulant sau cu sania, cale de vreo cinci–şase poşte ori până la destinaţie. Câteodată zăream zări printre copaci crâmpeie din celălalt drum, care le aparţinea călăreţilor Străvechi, sclipind iarna ca luciul apei unui râu, atunci când viscolul mătura zăpada de pe el.
– Nu te uita, Miryem, îmi spunea ades mama, dar întotdeauna trăgeam pe furiş câte-o uitătură cu coada ochiului, în speranţa de a-l avea în bătaia privirii, pentru că întotdeauna căruţaşul, oricine ar fi fost, mâna caii cu biciul şi-i zorea, până când drumul se făcea din nou nevăzut.
O dată, am auzit ropot de copite în urma noastră pe când ieşeau de pe drumul lor, scoţând un sunet ca de gheaţă crăpându-se, iar căruţaşul nostru a mânat iute caii ca să ascundă căruţa îndărătul unui copac şi ne-am cuibărit toţi în coşul căruţei, printre saci, iar mama își ţinea braţul încolăcit în jurul creştetului meu, ca să nu fiu ispitită să arunc vreo privire. Au trecut călare valvârtej pe lângă noi, fără să se oprească. Era, la urma urmei, căruţa unui sărman negustor ambulant, acoperită cu vase mate de cositor, iar călăreţii Străvechi nu catadicseau să iasă după altfel de pradă în afară de aur. Zgomotul puternic de copite a trecut pe lângă noi, în timp ce un crivăţ tăios ca un cuţit sufla asupra noastră, iar când m-am ridicat, vârful subţire al cosiţei mele era alb de promoroacă, după cum tot albe erau mâneca mamei ţinută strâns în jurul meu şi spinările noastre. Dar crivăţul s-a domolit şi, de îndată ce a trecut de tot, negustorul i-a spus mamei, de parcă uitase pricina pentru care ne-am oprit:
– Ei, ne-am odihnit destul, nu-i aşa?
– Da, i-a răspuns mama, încuviinţând din cap, de parcă nici ea nu-şi amintea, iar negustorul s-a aşezat pe locul căruţaşului, a scos un cloncănit către cai şi ne-am urnit din loc.
Eram îndeajuns de mică să-mi amintesc păţania un pic mai târziu, dar nu îndeajuns de mare încât să-mi pese de călăreţii Străvechi mai mult decât de frigul obişnuit pătrunzându-mi prin haine şi de stomacul ros de foame. Nu doream să spun nimic din ce-ar fi putut face căruţa să se oprească din nou, fiind plină de nerăbdare să ajung în târg şi în casa bunicului.
Bunica mă întâmpina mereu cu câte o rochie nouă, simplă, cafenie şi fără înflorituri, dar călduroasă şi trainică, iar în fiecare iarnă îmi dăruia o pereche nouă de pantofi din piele care nu mă rodeau, nici nu erau peticiţi şi crăpaţi pe margini. Mă îndopa apoi cu mâncare de trei ori pe zi, iar în serile de dinaintea plecării făcea întotdeauna tartă cu brânză, după reţeta proprie: auriu-rumenită pe dinafară şi plină de umplutură groasă, albă şi sfărâmicioasă, care aducea un pic la gust cu merele şi pe care o orna cu stafide aurii pe deasupra. Iar după ce mâncam încet-încet din tartă, zăbovind asupra ultimei bucăţele dintr-o felie mai lată decât palma mea, mă duceau la culcare în dormitorul mare şi primitor de sus, în care dormiseră în copilărie mama şi surorile ei, în acelaşi pat îngust de lemn, cu porumbiţe cioplite. Mama se aşeza lângă bunica, aproape de vatră şi îşi punea domol capul pe umărul ei. Nu-şi vorbeau, însă când am mai crescut, cum nu mai adormeam atât de repede, puteam să văd prin pâlpâirea focului din vatră că amândurora li se prelingea câte o dâră subţire de lacrimi pe obraji.
Am fi putut rămâne acolo. Era loc destul în casa bunicului şi eram bine-venite. Dar ne întorceam întotdeauna acasă, pentru că îl iubeam pe tata. Nu se descurca mai deloc cu banii, însă era de o căldură şi de o blândeţe nemărginite şi încerca să îşi facă uitate eşecurile prin fapte bune: îşi petrecea aproape toate zilele în frigul pădurii, căutând de-ale gurii şi lemne de foc, iar când era acasă, nu se dădea în lături de la nimic ca s-o ajute pe mama. În casa noastră nu se vorbea despre îndatoririle casnice ale femeii, iar când sufeream de foame, el rămânea cel mai flămând, luând pe furiş din farfuria lui ca s-o umple pe a noastră. Seara, când se aşeza lângă foc, mâinile lui trebăluiau fără preget, cioplind câte-o jucărioară pentru mine sau ceva pentru mama, un ornament pe un scaun sau pe o lingură de lemn.
Dar iarna era întotdeauna lungă şi aspră şi, an de an, eram îndeajuns de mare să-mi amintesc că anul de faţă era mai anevoios decât cel dinainte. Târgul nostru nu era înconjurat de ziduri şi rămăsese pe jumătate nenumit; unii târgoveţi ziceau că se numeşte Pakel, căci se afla aproape de drumul mare, iar alţii, cărora nu le plăcea numele pentru că le reamintea de apropierea primejdioasă de drumul Străvechilor, ziceau că se numeşte Pavys, căci se afla lângă râu, dar nimeni nu îşi dăduse vreodată osteneala să-l treacă pe hartă, aşa că nu s-a statornicit nicio hotărâre în privinţa numelui. Când vorbeam despre el, îi ziceam întotdeauna Târgul. Drumeţii erau bine-veniţi în el, aflându-se cam la o treime din drumul ce leagă Vysnia de Minask, şi un râuleţ întretăia drumul, curgând de la răsărit spre apus. Mulţi ţărani îşi aduceau mărfurile cu barca, astfel încât zilele de târg erau un adevărat furnicar. Totuși însemnătatea târgului nostru avea o limită. Niciunui mare boier nu îi păsa foarte tare de noi, iar ţarului din Koron, nici atât. N-aş fi putut spune pentru cine lucra cel însărcinat cu strângerea dărilor, până când, după o vizită în casa bunicului, am aflat din întâmplare că Ducele de Vysnia s-a mâniat foarte, pentru că încasările de pe urma târgului nostru scădeau constant de la an la an. Frigul nemilos venea pe nesimţite din pădure tot mai devreme, împuţinându-ne recoltele.
În anul când am împlinit şaisprezece ani, au năvălit şi călăreţii Străvechi, în timpul a ceea ce ar fi trebuit să fie ultima săptămână de toamnă, înainte de cel de-al doilea seceriş al orzului. Întotdeauna căutaseră să prade aur, năvălind doar din când în când; oamenii povesteau frânturi de amintiri pe jumătate uitate, ca şi de morţii lăsaţi în urmă de ei. Dar în ultimii şapte ani, pe măsură ce iernile s-au asprit, au devenit mai hrăpăreţi. Pe crengile copacilor încă atârnau câteva frunze, când au ieşit în galop de pe drumul lor, apucând pe-al nostru, şi au trecut la doar cincisprezece verste de târg, îndreptându-se spre o mănăstire bogată aflată în cale, unde au ucis doisprezece călugări şi au furat sfeşnicele, potirul de împărtăşanie din aur şi toate icoanele acoperite cu foiţă de aur, după care au cărat comoara furată spre părelnica împărăţie situată la capătul drumului lor.
Pământul a îngheţat bocnă în noaptea de după năvala călăreţilor şi în zilele următoare un vânt din ce în ce mai tăios a început să sufle neîndurător dinspre pădure, purtând cu el vârtejuri de zăpadă îngheţată. Căscioara noastră se ridica chiar la marginea târgului, neavând în preajmă ziduri care să mai preia din furia vântului, iar noi am ajuns din ce în ce mai piperniciţi, flămânzi şi înfriguraţi. Tata continua să îşi caute scuze, fugind de treaba spre care nu-l trăgea deloc inima. Dar chiar şi atunci când mama l-a împins într-un sfârşit de la spate şi a încercat să îşi facă treaba, s-a întors doar cu un pumn amărât de bănuţi şi a îngăimat drept scuză pentru puţinul adus, atunci când mi-a fost peste putinţă să cred că datornicii s-au ostenit măcar să se scuze către el cu asemenea vorbe: „E iarnă grea. O iarnă aspră pentru toată lumea.“ Am ieşit în târg a doua zi să duc brutarului jimbla noastră necoaptă şi am auzit cumetre care ne datorau bani vorbind despre ospeţele pe care plănuiau să le gătească şi despre bunătăţile pe care aveau să le cumpere de la piaţă. Se apropia mijlocul iernii. Cu toţii îşi doreau să pună bunătăţi pe masă; ceva deosebit pentru sărbători, pentru sărbătorile lor de iarnă.
Aşadar, l-au trimis pe tata acasă cu mâna goală, în vreme ce luminile din casele lor străluceau pe zăpadă, iar mirosul de carne friptă ieşea prin crăpăturile uşilor, pe când mă întorceam agale la brutar să îi dau un bănuţ tocit pentru o jimblă grosolană, pe jumătate arsă, care nu aducea defel cu pâinea necoaptă pe care i-o dusesem mai devreme. Dăduse o jimblă bună altui muşteriu şi păstrase una arsă pentru noi. Acasă mama pregătea o supă lungă de varză şi, încercând să se descurce cu puţinul avut, folosise ulei de gătit ca să aprindă candela pentru a treia noapte a sărbătorii noastre, tuşind în timp ce trebăluia: încă o rafală de vânt îngheţat începuse să sufle dinspre pădure, pătrunzând prin fiece crăpătură şi cotlon al căscioarei noastre dărăpănate. Nu am apucat să păstrăm luminile aprinse decât câteva minute, când o pală de vânt le-a stins pe toate.
Tweet
