Povestea unui trib din Epoca de Gheață – Șaman, de Kim Stanley Robinson

kim-stanley-robinson---saman---c1 (1)

Scriitorul Kim Stanley Robinson a scris despre viitorul îndepărtat în care oamenii colonizează alte lumi, dar întotdeauna s-a declarat la fel de fascinat de trecutul misterios al civilizației umane, mai precis de acele epoci din care nu avem decât desene și relicve. Pentru el, imaginarea trecutului îndepărtat și reconstituirea lui din minimele vestigii cunoscute e un exercițiu la fel de util și dificil precum imaginarea viitorului.

Romanul Șaman, în curs de apariție în colecția Nautilus, este reconstituirea vieții oamenilor în Paleolitic, a unui trib în care se face schimbul de ștafetă de la cei cu experiență către tinerii care trebuie să fie inițiați, totul într-un decor fantastic și verosimil al lumii de dinainte de civilizație.

Thorn este șaman și le transmite înțelepciunea și poveștile sale celor care vor să-i calce pe urme. Heather este vindecătoare și reușește să-i țină împreună pe membrii grupului. Elga vine din altă lume și aduce schimbarea. Loon, următorul șaman, este hotărât să-și găsească propriul drum. Dar într-un univers atât de înșelător, drumul nu este niciodată ușor și nu se știe unde poate duce. E povestea palpitantă a unui drum spre maturitate, conducându-ne totodată într-o călătorie înfricoșătoare în timp, acum treizeci de mii de ani, din care vă invităm să citiți un scurt fragment:

A coborât cu greu de-a latul ravenei sufocate de bolovanii care tiveau solul Văii de Jos, dincolo de micul pârâu. Ajuns de cealaltă parte, a putut urca în fugă prin pădurea cu copaci rari, unde solul era mocirlos din cauza apei de ploaie şi a zăpezii topite. Acolo, a evitat să calce peste peticele de zăpadă. Era prima zi a lunii a patra: îi va fi greu să facă focul. Noaptea ar fi fost mult mai suportabilă dacă reuşea să aprindă un foc.
          Capătul superior al Văii de Jos era un canion abrupt, ca un pântece de femeie. Un pâlc firav de molizi şi arini înconjura izvorul, de unde pârâul pornea în josul văii. Tot acolo se va adăposti de vânt, va găsi crengi pe care să le folosească drept îmbrăcăminte, iar sub copaci va fi mult mai puţină zăpadă decât în alte locuri. Atent să nu-şi rănească tălpile pe care nu şi le putea simţi, a urcat grăbit spre crâng. În micul pâlc de copaci din jurul izvorului a rupt crengi verzi de molid şi a zdrobit câteva, blestemând pentru că erau umede, dar chiar şi aşa, acele lor îl vor ajuta să-şi păstreze căldura corpului. A întreţesut două crengi de molid şi a vârât capul prin gaura din mijloc, transformând totul într-un soi de mantie aspră. Apoi a rupt o bucată de rădăcină moartă de molid care să-i slujească drept căuş pentru băţul cu care voia să aprindă focul. În apropierea izvorului a găsit o piatră potrivită ca s-o folosească drept cuţit şi cu ea a tăiat o creangă moartă de arin, din care a făcut un băţ de aprins focul. Degetele îi erau îndeajuns de mobile ca să poată ţine cuţitul din piatră. În rest, nu îi era prea frig, cu excepţia picioarelor care păreau să nu îi mai aparţină.

                 Covorul negru de ace de sub copaci era în mare parte neacoperit de zăpadă. S-a ghemuit sub unul dintre cei mai înalţi molizi şi s-a silit să îşi înfigă degetele picioarelor în masa de ace, mişcându-le cât de viguros a fost în stare.
Când a simţit că încep să îl ardă, şi-a scos degetele şi a plecat să caute bucăţi de cărbune. Chiar şi cu cele mai bune unelte de aprins focul, tot ar fi avut nevoie de resturi care să ardă. A băgat mâna printre buştenii unor molizi căzuţi şi a pipăit în căutare de cărbune sau de lemn uscat. A găsit lemn doar puţin jilav, apoi a rupt rămurele moarte, strânse sub crengile mai mari. Rămurelele erau umede la exterior, dar uscate în interior, așa că aveau să ardă. Existau şi alte crengi uscate, mai mari, pe care le putea smulge. După ce va aprinde focul, va găsi în crâng suficient lemn pentru a-l alimenta. Dar avea nevoie de cărbune sau uscături. Nici molidul, nici arinul nu putrezeau ca să se transforme în cărbune, aşa că trebuia să aibă noroc sau să descopere lemn ros de furnici. S-a aşezat în genunchi şi a început să scormonească pe sub copacii doborâţi, evitând zăpada, întorcând crengile mai masive şi scotocind în pământ în încercarea de a găsi ceva folositor. S-a murdărit până la coate, dar chiar şi asta îl va ajuta să îşi păstreze căldura. Lucru care conta, căci nu reuşea să găsească resturi uscate şi nici cărbune. A scurs apa dintr-o grămadă de lemn putrezit, dar substanţa vâscoasă şi negricioasă care i-a rămas în palme semăna cu muşchiul mort sau cu lumânărica moartă şi ambele erau încă umede. Vârful aspru al băţului pentru foc nu va aprinde în veci o asemenea mizerie.
– Te implor, a spus el către crâng, cerşind iertare pentru că blestemase când se apropiase de copaci. Dă-mi puţin cărbune, zeiţă, te implor!
                    Nimic. Se făcuse prea frig pentru a rămâne îngenuncheat pe pământul ud, scormonind pe sub copacii căzuţi. Pentru a se încălzi cât de cât, s-a ridicat şi a început să danseze. Făcând acel efort, îşi putea încălzi mâinile, fiindcă era important ca ele să nu-i amorţească odată cu picioarele. O, un foc i-ar face noaptea mult mai suportabilă. Sigur va găsi ceva care să se aprindă sub arşiţa scoasă de vârful băţului.
                   Tot nimic. În pliurile de la centură avusese multe punguţe din piele de gâscă pline cu bucăţi de cremene cu care putea produce scântei, muşchi uscat, băţ de aprins focul şi iască. Îmbrăcat şi având asupra lui toate acele lucruri, ar fi putut supravieţui acelei nopţi şi următoarelor două săptămâni fără nicio grijă. De aceea fusese trimis gol puşcă: scopul peregrinării era să dovedească faptul că putea începe doar cu el însuşi şi că nu numai că va supravieţui,
ci va atinge şi bunăstarea. În noaptea în care va fi lună plină va trebui să se întoarcă în tabără triumfător. Însă mai întâi trebuia să reziste acelei nopţi. 

1 Comentariu

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.