Ariane Mnouchkine

Bruno Tackels“Traiectoria Théâtre du Soleil este pur şi simplu excepţională. O veritabilă excepţie. Un parcurs colectiv de creaţie care nu are cu adevărat niciun echivalent şi care străluceşte în lumea întreagă. Patruzeci şi opt de ani de angajament fără greş, dublaţi de o inventivitate pusă fără încetare în slujba meseriei. Da, o excepţie pură într-un peisaj cultural prost condus şi, ca să spunem tot, debusolat. O flacără de veghe rămâne aprinsă, în inima pădurii, în La Cartoucherie de Vincennes.

O comunitate mică, veche, care astfel reuşeşte să păstreze vii, de aproape o jumătate de secol, caracterul popular şi puterea teatrului. De-a lungul anilor, trupa du Soleil a devenit vestala care ocroteşte zeii inaugurali ai teatrului, pe care îi asociază, absolut natural, cu această altă artă esenţială, cea a întâlnirii şi a ospitalităţii, atât de preţioasă, atât de rară în vremurile noastre de singurătate, vremuri de repliere în sine. Aura de care este înconjurat Théatre du Soleil depăşeşte cu mult graniţele noastre. De altminteri, el există pentru a le trece fără încetare şi reuneşte reprezentaţi a nume roase naţionalităţi. Şi, când călătorim în străinătate, du Soleil, împreună cu Teatrul Bouffes du Nord al lui Peter Brook (deschis, şi el, actorilor din toată lumea), sunt întotdeauna pe toate buzele.

Când intrăm în La Cartoucherie, acolo pluteşte un aer de sărbătoare, imediat perceptibil. Trupa du Soleil primeşte fiecare spectator acordându-le atenţie tuturor detaliilor. Şi nu e o legendă, Ariane Mnouchkine deschide ea însăşi uşile teatrului în fiecare seară şi îşi onorează oaspeţii cu o atenţie de nedezminţit. De la casa de bilete la librărie, trecând prin holul mare, de la vânzătoarea de suc de ghimbir la loji, de la rezervarea locurilor şi bar, fără a uita documentaţia dramaturgică, totul este gândit să primească oamenii ca „acasă“. De unde senzaţia stranie a unei reale invitaţii, adresate ţie şi tuturor celor adunaţi aici. Şi sentimentul de apartenenţă la o veritabilă comunitate provizorie, efemeră, dar reală.

Vitalitatea care stăpâneşte peste La Cartoucherie îşi aduce pe scenă originea şi magia. De mai bine de patruzeci de ani, trupa du Soleil izbu teşte acest tur de forţă de a nu se repeta niciodată. Mereu atentă la vibraţiile timpului prezent, a călătorit în spaţiu şi în timp: universul Revoluţiei Franceze (1789), limbajul măştilor din commedia dell’arte, Vârsta de aur, cufundarea în sursele teatrului (ciclul Shakespeare, ciclul Atrizilor), spectacolele politice (L’Histoire terrible mais inachevée de Norodom Sihanouk, roi du Cambodge/ Istoria groaznică, dar neterminată a lui Norodom Sihanouk, rege al Cambodgiei de Hélčne Cixous, pornind de la genocidul cambodgian, La Ville parjure, ou le réveil des Erinyes/ Oraşul sperjur sau trezirea Eriniilor de Hélčne Cixous, despre problema sângelui otrăvit, Et soudain des nuits d’éveil/ Şi dintr-odată, nopţi de trezire, care evocă problema tibetană, Le Dernier Caravansérail (Odyssées)/ Ultimul Caravanserai (Odisei), care abordează chestiunea imigranţilor şi a celor fără documente…), tema invocă, de fiecare dată, un univers diferit, cu toate acestea, traversat mereu de vârsta teatrului, nouă şi eternă.

Fiecare spectacol ridică o problemă, enunţă o enigmă pusă în scenă care răspunde, atunci când vrea, propunând trupei o nouă formă de teatru, ce se afundă adesea în tradiţiile antice sau venind de foarte departe. Théâtre du Soleil s-a întărit în numeroasele călătorii pe care a avut şansa să le facă. S-ar putea spune chiar că fiecare spectacol este un periplu de-a lungul căruia un grup se aventurează pe tărâmul cunoaşterii ca să scoată de acolo câteva scântei de înţelepciune. Un sprijin pentru cei care vor veni, spectatorii, şi care vor face, la rândul lor, o fabuloasă călătorie colectivă în lumea viselor cu ochi deschişi. Primul şoc. Primul şoc creat de Ariane Mnouchkine este de acest gen, atunci când, la începutul anilor ’60, descoperă Opera din Pekin, aflată în turneu la Paris, la Théâtre des Nations. O minune care nu se epuiza nicodată şi pe care o va împinge să călătorească într-acolo, spre Orient, să meargă în Asia ca să-şi dea seama mai bine, prin experienţa privirii, în ce fel arta scenei devine lecţie de viaţă şi de înţelepciune.

Această chemare a orizonturilor nu va slăbi niciodată şi în Les Nau fragés du Fol Espoir (Aurores), ultimul spectacol, creat în 2010, ne îmbarcăm pe tărâmul memoriei coelctive. Revenind la originile cinematografului, trupa se transportă într-un hambar adormit, pe malurile Marnei, unde în preajma Primului Război Mondial un grup de amatori de cinema se hotărăşte să facă un film popular, cu scop educativ, în maniera lui Jean Vilar în teatru. Acesta istoriseşte naufragiul lui „Jonathan“ în largul Ţării de Foc – o povestire găsită într-o scriere neterminată de Jules Verne, rescrisă finalmente în manieră postumă de fiul său, Michel.

Prin magia maşinăriei teatrale, în faţa spectatorilor se refac scenele filmului. Cei aproximativ cincizeci de actori şi tehnicieni ai trupei mon tează şi demontează la vedere, în faţa noastră, decoruri uimitoare, realiste şi stilizate în acelaşi timp, care fac să renască puntea vaporului, cabinele, velele şi parâmele în furtună, banchiza acoperită de zăpadă a Insulei Hoste, în larg faţă de Chile – tot atâtea peisaje care prind viaţă sub ochii noştri uimiţi.

De-a lungul întregii sale existenţe de căutări, du Soleil a încercat întotdeauna să înţeleagă lumile celuilalt – China, Tibet, India, Italia, Japonia, Cambodgia, Afganistan, Australia şi Franţa, bineînţeles, această Franţă retrasă şi uneori chiar refulată de propria noastră istorie… Companiei nu i-a fost niciodată teamă să se confrunte cu realitatea trupei, într-o perioadă istorică ce a răsturnat atât de repede visurile de comunitate pe care şi le dorise aşa de tare. Chiar dacă este condus de o artistă ce îi seveşte drept busolă, el nu ar fi putut exista niciodată fără această afirmare concretă a unei munci în comun, întemeiată pe respiraţiile multiple ale unei trupe de actori. Nu a renunţat niciodată la exigenţă şi la proba trupei, la disciplina pe care o aşteaptă de la fiecare, la renunţarea pe care o presupune necesară, pentru ca să aibă loc această scriitură colectivă gravată pe scândura scenei. O abnegaţie a fiecăruia, fără îndoială, care se întoarce înmiită, prin forţa demultiplicată a acestui mic popor ce prinde viaţă şi suflet în faţa noastră.

Théâtre du Soleil are un suflet, tocmai pentru că a găsit, fără îndoială, energia unui loc veritabil. Un adăpost, un refugiu, un bivuac care du rează de mai bine de patruzeci de ani. La Cartoucherie, situată în inima pădurii Vincennes, a conturat şi a cioplit o utopie pe care fiecare dintre actori o purta în suflet şi în inimă. O utopie care nu încetează să se manifeste zi de zi. Fie ca paginile care urmează să poată păstra pe hârtie câteva ecouri parţiale ale suflului de viaţă, ale spiritului de sărbătoare care animă zidurile de la La Cartoucherie de atâţia ani. Chiar pe ele vom încerca să le ascultăm”.

Fragment din volumul Bruno Tackels – Ariane Mnouchkine şi Theatre du Soleil, acum cu 35% reducerere.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.