Mult aşteptatul moment a sosit. A doua carte din seria Witcher este acum disponibilă pentru precomandă pe site-ul nostru. Aventurile lui Geralt, Jaskier şi Yennefer continuă în volumul Sabia destinului de Andrzej Sapkowski.

Geralt este un vânător de monştri, un om ale cărui puteri magice, obţinute prin antrenamente lungi şi cu ajutorul unui elixir misterios, l-au transformat într-un luptător genial şi într-un asasin fără milă. Dar nu este un ucigaş ca oricare altul: ţintele lui sunt monştrii întunecaţi care bântuie pământurile şi îi atacă pe cei inocenţi. Aşa că el cutreieră ţinutul în căutarea lor, până cănd îşi dă seama că nu toţi monştrii sunt la fel: unii sunt răi până în măduva oaselor, grotesc de malefici, dar alţii sunt doar victime ale păcatului, ale răului sau ale naivităţii.

În continuare, vă invităm să citiţi un fragment din Sabia destinului.

Inimă de clopot surd, dăngănind de moarte,
Mai lesne ca uitarea, de purtat în spate.
(spre amintire…)

Apa de lângă vânător a explodat. Jaskier a răcnit. Ţâșnind din spumă, monstrul cu ochii bulbucaţi s-a repezit la Geralt cu o lamă lată, zimţată, asemănătoare cu o coasă. Geralt își luase spada în mână încă din momentul în care apa începuse să se umfle, așa că acum n-a fost nevoie decât să se rotească din șolduri și să-l înjunghie pe monstru sub fălcile moi, solzoase. Imediat s-a întors în direcţia opusă, unde apa a ţâșnit din nou cu următorul monstru, care avea un coif bizar și o armură dintr-un fel de aramă pătată. Cu o lovitură amplă de spadă, vânătorul i-a retezat vergeaua suliţei scurte, îndreptate spre el și, cu impulsul dobândit, i-a străpuns botul plin de dinţi. A sărit spre marginea platformei, plesnind apa.

– Fugi, Jaskier!

– Dă-mi mâna!

– Ieși afară, la naiba!

Următoarea creatură s-a ivit din valuri, șuierând o sabie curbată, ţinută într-o labă verde și aspră. Vânătorul și-a sprijinit spada de stânca năpădită de moluște de pe marginea platformei și a luat poziţia de luptă, dar dihania cu ochi de pește nu s-a apropiat de el. Având aceeași statură ca Geralt, apa îi ajungea tot până la brâu, dar impresionanta creastă de arici de pe cap și branhiile umflate o făceau să pară mai mare. Grimasa produsă de fălcile late și scofâlcite, înarmate cu dinţi, părea un rânjet crud.

Ignorând cele două trupuri care se zbăteau în apa înroșită, dihania a ridicat sabia ţinută cu ambele labe de mânerul lung. Umflându-și și mai mult creasta și branhiile, a răsucit abil lama în aer. Geralt a auzit cum lama ușoară a șuierat și a zăngănit.

Creatura a făcut un pas înainte, trimiţând un val spre vânător. Spada lui Geralt s-a răsucit și a șuierat drept răspuns. Vânătorul a făcut şi el un pas, acceptând provocarea.

Ochi-de-Pește și-a mutat cu dexteritate degetele lungi pe mânerul sabiei, și-a lăsat în jos încet umerii blindaţi cu solzi și aramă şi s-a scufundat până la coate, ascunzându-și arma sub apă. Geralt și-a cuprins spada cu ambele mâini – dreapta chiar sub mâner, stânga în capăt –, apoi și-a ridicat arma și a înclinat-o ușor, deasupra umărului său drept. S-a uitat în ochii monstrului, dar erau niște ochi irizaţi de pește, cu irisurile de forma unor picături cu o strălucire metalică, rece. Ochi care nu exprimau nimic și nu trădau nimic. Nimic din ce-ar fi putut anunţa atacul.

Din adâncuri, din partea de jos a treptelor care dispăreau într-un abis negru, a răsunat dangătul unui clopot. Din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai clar.

Ochi-de-Pește s-a aplecat înainte, trăgându-și lama afară din apă, şi a atacat cu viteza gândului, lovind în toate direcţiile. Geralt a avut mare noroc, a anticipat că lovitura va fi dată în dreapta. A parat cu lama îndreptată în jos, răsucindu-și puternic trunchiul, şi imediat și-a întors spada, izbind-o perpendicular pe sabia monstrului. Acum totul depindea de care dintre ei va ajunge mai iute cu degetele pe mâner, care va fi primul care va trece de la blocajul static la lovitura ofensivă, lovitură a cărei forţă o construiau deja amândoi, transferându- și greutatea corpului pe piciorul corespunzător. Geralt știa că amândoi sunt la fel de rapizi.

Dar Ochi-de-Pește avea degetele mai lungi.

Vânătorul l-a lovit într-o parte, mai sus de șolduri, s-a răsucit într-o semipiruetă, împingând lama mai adânc cu greutatea corpului său, a evitat fără dificultate contraatacul amplu și haotic, disperat și lipsit de graţie. Căscându-și botul de pește, monstrul a dispărut în tăcere sub apa în care pluteau norișori de un roșu-închis.