100 de femei afurisite, de Hannah Jewell, apare în imprintul ORION de nonficțiune al editurii Nemira, care aduce cele mai noi și mai provocatoare cărți despre lumea în care trăim, cărți și idei care deschid ochii și mințile către spațiu, oameni, societate, corpul și mintea umană, cultură și civilizație.

Tarabai Shinde
1850-1910

Dacă ești o lady, o doamnă, o gagică, o puicuță, o fată sau o persoană care se consideră feministă, poate ai simțit la
un moment dat o furie de necontenit, o supărare justificată, o furie arzătoare și atotcuprinzătoare sau o indignare legate de acțiunile unor bărbați. Ori de câte ori vi se întâmplă asta, nu există prea multe remedii pentru durerea sufletului vostru, decât un țipăt în abis, metaforic sau nu.
În 1882, Tarabai Shinde își gestiona furia scriind o cărticică mânioasă, sarcastică, usturătoare, cu titlul Comparație între bărbați și femei și subtitlul Eseu care arată cine e cu adevărat nemernic și imoral, femeia sau bărbatul? Spoiler: răspunsul era bărbatul.
Tarabai venea dintr-o familie de elită din micuțul oraș Buldhana, acum Maharashtra, din India. Furia ei din 1882 se datora știrii că o femeie a fost condamnată la moarte prin spânzurare pentru că-și omorâse copilul avut în afara căsătoriei. Femeia era văduvă, iar văduvele nu aveau voie să se recăsătorească sau să aibă alți copii după moartea soțului. Pedeapsa femeii în cauză și discuțiile publice care au urmat puneau accentul, în general, pe imoralitatea și răutatea femeilor.

Lucruri care au scos-o din minți pe Tarabai. Era sătulă de bărbați. Bărbați care se vindeau coloniștilor britanici, lideri religioși care inventau reguli opresive pentru femei, toată societatea patriarhală care le împiedica pe femei să aibă acces la educație sau să se miște libere, care le forța să intre în căsnicii groaznice. Era sătulă să nu aibă voce, sătulă de convențiile care o încarcerau în cămin, sătulă de cum se scria despre femei în romane, piese de teatru sau ziare, sătulă ca femeile să fie învinovățite pentru lucruri pe care nu le puteau controla. Așa că a scris despre toate astea în lucrarea ei polemică și înflăcărată Comparație între femei și bărbați, considerată una dintre primele declarații feministe, deși cine
poate spune că India secolului al XIX-lea nu era plină de feministe pe care nu le-am descoperit încă? Repede, toată lumea să caute în spatele dulapurilor vechi!

OK, să ne delectăm cu câteva fragmente din opera ei. Sunt încântător de dubioase: În fiecare zi trebuie să vedem noi și oribile exemple de bărbați cu adevărat îngrozitori și acțiunile lor pline de minciuni și păcăleli nerușinate. Și nimeni nu zice absolut nimic.”, spune în introducere. „În schimb, oamenii continuă să dea vina pe femei tot timpul, de parcă tot ce e rău pe lume e vina lor! Când văd asta, mintea îmi ia foc și tremur pentru onoarea femeilor. Așa că m-am dezbărat de toată frica. Nu m-am putut opri să scriu în limbajul ăsta mușcător. De fapt, aș fi putut găsi cuvinte și mai dure să descriu cum toți bărbații se coalizează, se acoperă unul pe altul. Le-aș fi folosit în felul meu stângace. Pentru că toți bărbații sunt la fel, plini de minciuni și de păcăleli murdare.
Tarabai scrie că e „doar o femeie sărmană, fără inteligență reală” și, vorbind direct cu bărbații pe care-i acuză, vedem că sarcasmul adevărat încă funcționează, 140 de ani mai târziu: Cu intelecte profunde ca ale voastre nu faceți decât să criticați totul la fiecare nivel și să găsiți moduri prin care să vă lăudați între voi…

Într-un alt fragment, care pare scos din descrierea unui birou în care am lucrat eu, Tarabai pur și simplu distruge bărbații care se laudă nerușinat fără să aibă ce să demonstreze. Își condamnă compatrioții care cred că modernizează India și că se luptă cu britanicii, dar care, de fapt, nu reușesc nimic: …și cine face de fapt ceva? Țineți niște reuniuni mărețe, unde vă prezentați în șaluri elegante și cu turbane brodate, băgați în voi tone de supă supari, căruțe de frunze de betel, vă dați unii altora ghirlande, folosiți butoaie de apă de trandafiri, apoi vă întoarceți acasă. Cam asta e. Asta e tot ce faceți. Adunările astea reformatoare ale voastre sunt o minciună de peste 30, 35 de ani. Ce folos au ele? Stați acolo și vă bateți pe spate, dar, dacă ne uităm mai atent, ce faceți valorează cât a cincea roată la căruță.
Așa cum știm toți, nu prea ai ce face cu a cincea roată la căruță.
Un băiat care locuia în orașul lui Tarabai și-o amintea mai târziu ca pe o bătrână arțăgoasă. Știți genul ăla de femeie care citește prea mult și nu e material moale, de cloșcă, cum ar trebui să fie o femeie. „Avea o personalitate focoasă”, spunea el. (Să mori tu!) „Când vedea copii mici, îi alerga și îi lovea în spate cu bastonul.” Nu se știe însă dacă acei copii pe care-i gonea Tarabai nu erau cumva niște derbedei.

Tarabai s-a expus criticii din cauza celor scrise de ea și nu a mai publicat niciodată altceva, din câte știu istoricii. Poate că zisese tot ce avea pe suflet. Poate că o mie de proto-comentatori de internet au dat buzna la ea acasă și au insistat, cu intelectele lor superioare, că, de fapt, a cincea roată la căruță e foarte folositoare. Oricum, femeia își încheie eseul într-o notă pozitivă, fără să îndemne deloc la alergatul copiilor: „Mă rog ca viețile femeilor din lumea asta să devină dulci până la urmă și ca fiecare să-și găsească oaza de fericire, în lumea asta sau în alta.” Apoi îi mulțumește lui Dumnezeu, se semnează și se retrage din cariera ei scurtă, dar impecabilă, de scriitoare, ca să petreacă mai mult timp cu copiii din cartier.