Avanpremieră: Prinţul fractal, continuarea fascinantului roman Hoţul cuantic, de Hannu Rajaniemi, va fi publicat în curând!

600p400Unul dintre evenimentele editoriale ale anului 2015 a fost, fără îndoială, apariţia romanului Hoţul cuantic semnat Hannu Rajaniemi, primul volum al fascinantei serii Jean le Flambeur. Ei bine, tuturor acelora care ne-au întrebat pe când continuarea acesteia, le răspundem simplu: foarte, foarte curând! Volumul al doilea al seriei, Prinţul fractal, este în lucru şi urmează să fie publicat în curând! Până atunci, însă, vă lăsăm în compania unui fragment în avanpremieră:

„În ziua când Vânătorul vine după mine, eu ucid pisici-fantomă din Cutia Schrödinger.

Din degetele mele, tentacule cuantice se revarsă ca nişte scântei dintr-o bobină Tesla spre cutia micuţă de lemn lăcuit ce pluteşte în mijlocul cabinei mele. Înapoia ei, pe un perete lin curbat, este afişată Magistrala: un fluviu etern de nave spaţiale şi gândwispuri, o tuşă de pensulă care presară stele în beznă. O ramificaţie a arterei gravitaţionale prin Sistemul Solar, pe care nava noastră, Perhonen, o urmăreşte de la Marte spre Pământ. Însă azi sunt orb înaintea splendorii ei. Lumea mea are dimensiunea unei cutii negre, doar atât de mare cât să încapă o verighetă, mintea unui zeu… sau cheia spre libertatea mea.

Îmi ling transpiraţia de pe buze. Câmpul meu vizual este o pânză de păianjen de diagrame de protocoluri cuantice. Gogolii matematici ai lui Perhonen îmi murmură şi şoptesc în minte. Pentru a-mi ajuta simţurile şi creierul prea umane, ei traduc problema în yosegi: deschiderea unei cutii puzzle japoneze. Protocolurile cuantice sunt senzaţii, imperfecţiuni şi văi în intarsii, puncte de apăsare în interiorul lemnului, aidoma unor muşchi încordaţi, zâmbete abia întrezărite de secţiuni ce glisează. Trebuie să descopăr succesiunea corectă care o deschide.

Atât doar că, aici, şmecheria este să n-o deschizi prea devreme, tiparele lemnului sunt ascunse în nenumăraţii qubiţi de la interior – toţi fiind simultan zero şi unu –, iar mişcările sunt operaţii cuantice logice, executate de bateriile de lasere şi interferometer pe care gogolii le-au construit în aripile navei. Totul se rezumă la ceea ce anticii numeau tomografia proceselor cuantice: încercarea de a înţelege cum acţionează Cutia asupra stărilor sondelor pe care le introducem grijuliu, ca pe nişte şperacle, în ea. Ai senzaţia că încerci să jonglezi cu cuburi Rubik cu opt feţe în vreme ce, simultan, te străduieşti să le rezolvi.

Şi de fiecare dată când scap câte unul, Dumnezeu omoară un miliard de pisoiaşi.

Gogolii iluminează o secţiune a diagramei, fire roşii prin încâlceală. Pot zări imediat altă secţiune care este conectată. Dacă rotim săgeata asta şi starea asta şi aplicăm o poartă Hadamard şi determinăm…

Sub degetele mele, lemnul imaginar geme şi clicăie.

– Sesam, şoptesc eu.

Bătrânului zoku Drathdor îi plăcea să vorbească şi nu fusese chiar aşa greu să-l conving să explice ce era o Cutie (fără să pomenesc, bine înţeles, că furasem una de la zoku cu douăzeci de ani în urmă).

Închipuie-ţi o cutie cu capac, spusese el. Închide în ea o pisică. Lângă pisică, tot în cutie, pune un dispozitiv letal: o sticlă cu otravă, cu cianură, să zicem, conectată la un mecanism cu un ciocan şi un singur atom dintr-un element radioactiv. În ora următoare, atomul acela fie se va dezintegra, fie nu, astfel că fie va declanşa, fie nu căderea ciocanului. Aşadar, în ora următoare, pisica va fi sau vie, sau moartă.

Mecanica cuantică afirmă că în cutie nu există o pisică definită cu certitudine, ci doar o fantomă: superpoziţia unei pisici moarte şi a unei pisici vii. Asta este valabil până în clipa când deschidem cutia şi privim înăuntru. O determinare, o măsurătoare, va colapsa sistemul fie într-o stare, fie în cealaltă. Aşa se desfăşoară sistemul teoretizat de Schrödinger.

Desigur este complet eronat. O pisică este un sistem macroscopic şi nu-i necesară nicio intervenţie misterioasă a unui observator miraculos pentru ca pisica să moară ori să trăiască: interacţiunea ei cu restul Universului, fenomenul numit decoerenţă, este suficientă pentru a asigura colapsul într-o macrostare. Dar în lumea microscopică – pentru qubiţi, echivalenţii cuantico-mecanici ai cifrelor unu şi zero –, pisica lui Schrödinger este reală.

Cutia conţine trilioane de pisici-fantomă. Stările pisicii vii codifică informaţii. O minte, ba chiar o minte vie, gânditoare. Qubiţii Cutiei fuseseră rotiţi într-o stare limbo, între neant şi existenţă. Mintea de la interior n-ar fi sesizat nimic, pentru că o succesiune de porţi cuantice îi poate permite să continue să gândească, să simtă, să viseze. Dacă va rămâne înăuntru, totul va fi bine. Dar dacă va încerca să iasă, orice interacţiune cu mediul va prăbuşi Universul peste ea ca o tonă de bolovani şi o va colapsa în neant. Pisică rea, pisică moartă.

– Ce pui atunci într-o Cutie ca asta? îl întrebasem eu pe bătrânul Drathdor.

– Ceva foarte, foarte periculos, răspunsese el.”

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.