Povestea lui Jamie Fraser și a lui Claire continuă pe continentul american în Crucea de foc (volumul 2), partea a V-a din seria Outlander!

După ce au traversat oceane și secole ca să-și construiască o viață liniștită în feerica regiune a Carolinei de Nord, Claire și Jamie nu au parte de pace. Revoluția Americană e la numai câțiva ani distanță, toată societatea americană e divizată, iar clanul lor se află în mijlocul tensiunilor.

Brianna și Roger, proaspăt căsătoriți și părinți ai micului Jeremy, își găsesc cu greu locul în lumea „nouă“. Roger, mai ales, e tot mai apăsat de propria legendă și are îndoieli că va reuși să se ridice, de fapt, la înălțimea așteptărilor sau că va reuși să iasă de sub umbra lui Jamie.

„Gabaldon ne oferă ce știe ea mai bine: întâmplări tulburătoare, personaje complexe, detalii meticuloase și pasiuni arzătoare. Cititori, bucurați-vă de fiecare cuvânt!“

Alison Trinkle

PARTEA A CINCEA

Mai bine căsătorit decât să arzi 

ÎN CRÂNGUL LUI CUPIDON

–Crezi că vor împărți patul?

Jamie nu ridicase glasul, dar nici nu făcuse vreun efort pentru a-l coborî. Din fericire, stăteam la capătul celălalt al terasei, prea departe pentru ca perechea de miri să îl poată auzi. Cu toate astea, câteva persoane au întors capetele spre noi.

Ninian Bell Hamilton ne privea fără jenă. I-am zâmbit larg și am fluturat evantaiul închis spre bătrânul scoțian în semn de salut, dându-i totodată un ghiont în coaste lui Jamie.

–Frumos și respectabil este ca un nepot să-și pună o asemenea întrebare în legătură cu mătușa lui? am spus eu în surdină.

Jamie s-a retras din raza de acțiune a cotului meu și s-a uitat la mine ridicând o sprânceană.

–Ce are respectabilitatea cu asta? Se vor căsători. Și au trecut amândoi de vârsta consimțământului, a adăugat el zâmbindu-i lui Ninian, care a roșit în efortul de a-și stăpâni râsul.

Nu știam cât de bătrân era Duncan Innes, dar bănuiam că avea în jur de cincizeci și cinci de ani. Iar Jocasta sigur era cu un deceniu mai vârstnică decât el.

Peste capetele celor din mulțime, am văzut-o pe Jocasta, la celălalt capăt al terasei, acceptând cu eleganță felicitările prietenilor și ale vecinilor. O femeie înaltă, într-o rochie din lână de culoare roșcată, flancată de două vase uriașe cu aranjamente de flori de vargă-de-aur uscate. Ulysses, majordomul, stătea demn aproape de ea, cu perucă și livrea verde. Cu o bonetă elegantă din dantelă albă, care îi încorona oasele masive de MacKenzie, ea era neîndoielnic regina plantației River Run. M-am ridicat pe vârfuri ca să-l văd pe consortul ei.

Duncan era ceva mai scund decât Jocasta, dar ar fi trebuit să fie vizibil. Îl zărisem mai devreme în acea dimineață, îmbrăcat cu haine în culori vii, tipice pentru Highlands, în care arăta elegant, chiar dacă părea îngrozitor de stânjenit. Mi-am lungit gâtul și am pus o mână pe brațul lui Jamie ca să-mi mențin echilibrul. El m-a prins de cot ca să mă susțină.

–Pe cine cauți, englezoaico?

–Pe Duncan. N-ar trebui să fie alături de mătușa ta?

Doar privind-o, nimeni nu ar fi putut spune că Jocasta era oarbă, că stătea între vasele mari pentru a se putea orienta sau că Ulysses se afla acolo pentru a-i șopti la ureche numele oaspeților care se apropiau de ea. I-am văzut mâna stângă ridicându-se, mișcându-se în gol, apoi coborând. Cu toate astea, expresia feţei nu i s-a schimbat; a zâmbit și a dat din cap, după care i-a spus ceva judecătorului Henderson.

–Are să fugă înainte de noaptea nunții? a sugerat Ninian, ridicându-și bărbia și ambele sprâncene în efortul de a vedea peste mulțime fără să se înalțe pe vârfurile picioarelor. Cred că și pe mine m-ar speria ideea. Fraser, mătușa ta e o femeie frumoasă, dar, dacă ar vrea, ar fi în stare să înghețe și boașele împăratului Japoniei.

Jamie a zâmbit în colțul gurii.

–Poate l-a apucat pântecăraia, a replicat el. Indiferent de motiv. A fost la privată de patru ori în dimineața asta.

Auzind asta, am ridicat şi eu din sprâncene. În realitate, Duncan suferea de constipație cronică și adusesem pentru el un pachet de frunze de siminichie și rădăcini de arbore de cafea, în ciuda comentariilor nepoliticoase ale lui Jamie despre ceea ce reprezenta un cadou potrivit de nuntă. Însemna că Duncan era mai agitat decât crezusem.

–Ei, nu va fi o mare surpriză pentru mătușa mea, fiindcă a mai avut trei soți până acum, a spus Jamie, drept răspuns la o remarcă murmurată a lui Hamilton. Dar Duncan se însoară pentru prima oară. E un șoc pentru orice bărbat. Țin minte noaptea nunții mele, nu?

Mi-a zâmbit şi am simțit o arșiță urcându-mi în obraji. Și eu mi-o aminteam clar.

–Nu credeți că e cam cald aici?

Am desfăcut evantaiul într-un arc de dantelă ca fildeşul și l-am fluturat în dreptul obrajilor.

–Serios? a spus el, încă zâmbindu-mi. Nu mi-am dat seama.

–Duncan şi-a dat, a intervenit Ninian şi a strâns din buze, stăpânindu-și râsul. Când l-am văzut ultima oară, transpira ca un puding aburind.

De fapt, era destul de răcoare, în ciuda căzilor din fontă pline cu tăciuni încinși care radiau mirosul dulce de lemn de măr în colțurile terasei de piatră. Venise primăvara, iar peluzele erau verzi și proaspete, ca și copacii crescuţi de-a lungul râului, dar aerul dimineții încă păstra o urmă din mușcătura rece a iernii. În munți încă era iarnă, iar în călătoria noastră spre River Run dăduserăm de zăpadă în sud, până la Greensboro, deși narcisele și brândușele trecuseră cu bravură prin ea.

Era o zi senină și luminoasă de martie, iar casa, terasa, peluza și grădina erau înțesate de oaspeții invitați la nuntă, strălucind în cele mai bune haine ale lor ca un stol neobișnuit de fluturi. Era limpede că nunta Jocastei avea să fie evenimentul anului pentru societatea de la Cape Fear, probabil că acolo erau aproape două sute de oameni, unii veniți chiar din locuri îndepărtate precum Halifax și Edenton.

Ninian a şoptit ceva în gaelică, aruncând în același timp o privire în lateral, spre mine. Jamie i-a răspuns cu o remarcă elegantă prin frazeologie și extrem de brutală prin conținut, uitându-se afabil în ochii mei, în timp ce bătrânul se îneca de râs.

Înțelegeam deja gaelica foarte bine, însă existau momente în care prudența era virtutea cea mai de preț a celui viteaz. Mi-am desfăcut evantaiul și mai larg ca să-mi ascund expresia feţei. Adevărat, era nevoie de o oarecare experiență ca să fii grațioasă cu evantaiul, dar el reprezenta un instrument social foarte util pentru o persoană ca mine, blestemată să aibă o față care trăda orice sentiment. Încă chiar și evantaiele aveau limitele lor.

Am renunţat să mai urmăresc conversaţia, care prezenta toate semnele că va degenera și mai mult, și i-am cercetat cu privirea pe cei prezenți pentru a descoperi vreun indiciu despre mirele absent. Probabil că Duncan se simțea rău, și nu din cauza nervilor. Dacă așa stăteau lucrurile, trebuia să-l consult.

–Phaedre! L-ai văzut pe domnul Innes în dimineața asta?

Slujitoarea personală a Jocastei tocmai trecea prin dreptul meu cu brațele încărate de fețe de masă, dar s-a oprit când s-a auzit strigată.

–Nu l-am văzut pe domnul Duncan de la micul dejun, doamnă, a răspuns ea, cu o mişcare din capul împodobit cu o bonetă.

–Cum arăta? A mâncat bine?

Micul dejun se desfășura de ore bune, iar oaspeții se serveau de la bufet și mâncau tot ce pofteau. Era mai probabil ca starea de agitație decât vreo toxiinfecție alimentară să fi afectat măruntaiele lui Duncan, dar o parte dintre cârnații pe care îi văzusem pe bufet mi se păruseră deosebit de suspecți.

–Nu, doamnă, nu a luat nicio îmbucătură.

Fruntea netedă a Phaedrei s-a încrețit; ținea la Duncan.

–Bucătăreasa a încercat să-l ispitească cu un ou fiert la foc scăzut, numai că el a clătinat din cap și a părut abătut. A băut totuși o cană de punci cu rom, a adăugat ea, părând oarecum înveselită de acest gând.

–Da, asta îl va ajuta la stomac, a remarcat Ninian, care auzise discuția noastră. Doamnă Claire, nu te mai agita; Duncan se va simți destul de bine.

Phaedre a făcut o reverență și, cu șorțul apretat fluturând în adierea vântului, a pornit spre mesele care se aranjau sub copaci. Aroma suculentă a grătarului de porc plutea prin aerul rece de primăvară, iar norișori parfumați de hicori se ridicau dinspre focurile din apropierea fierăriei, unde bucăți de vânat, hălci de berbec și zeci de păsări se învârteau în frigări. În ciuda corsetului bine strâns, stomacul meu a chiorăit puternic în așteptarea festinului.

Nici Jamie, nici Ninian nu au părut să bage de seamă asta, însă eu m-am îndepărtat discret cu un pas de lângă ei, întorcându-mă să urmăresc peluza, care se întindea de la terasă până la debarcaderul de pe râu. Nu prea credeam în virtuțile romului, mai ales băut pe stomacul gol. De acord, Duncan nu avea să fie primul mire care să ajungă în fața altarului într-o stare avansată de amețeală, totuşi…

Ţinându-l pe Jemmy sprijinit de şold, Brianna, strălucitoare într-o rochie din lână de culoarea cerului primăvăratic, stătea aproape de una dintre statuile din marmura care înfrumusețau peluza și era adâncită într-o conversație cu Gerald Forbes, avocatul. Avea și ea un evantai, dar, pe moment, era folosit mai bine decât de obicei – Jemmy îl prinsese în mâini și îi rodea mânerul din fildeș cu o expresie de concentrare crâncenă pe fețișoara rozalie.

Sigur, Brianna avea mai puțin nevoie de tehnica evantaiului decât mine, pentru că ea moștenise abilitatea lui Jamie de a-și ascunde toate gândurile înapoia unei măști de amabilitate. Acum arborase acea mască, lucru care mi-a oferit o idee clară privind părerea ei despre domnul Forbes. Dar unde era Roger? m-am întrebat. Mai devreme fusese cu ea.

M-am întors să-l întreb pe Jamie ce credea despre acea epidemie de soți care dispar, însă am constatat că el li se alăturase. Ninian Hamilton se întorsese cu spatele ca să stea de vorbă cu altcineva, iar spațiul de lângă mine era ocupat de doi sclavi care se împleticeau sub greutatea unei damigene de brandy, îndreptându-se spre mesele cu băuturi. M-am grăbit să mă trag din calea lor și m-am întors să-l caut din ochi pe Jamie.

El dispăruse în mulțime ca un cocoș-de-munte în desișuri. M-am rotit încet, cercetând terasa și peluzele, dar nu am văzut nici urmă de el în mulțimea forfotitoare. M-am încruntat când razele soarelui m-au lovit drept în față și mi-am pus o mână streașină la ochi.