De la Théâtre de Poche la Institutul Francez: „Lecţia“ lui Eugen Ionescu, din nou în atenţia publicului român

600p400bDragi iubitori ai teatrului şi ai colecţiei Nemira dedicate acestuia – Yorick: weekendul acesta vă pregătim un eveniment de excepţie ce are ca temă una dintre cele mai faimoase piese scrise de Eugen Ionescu – Lecţia. Dar despre volumul care tratează acest text celebru – Lecţia, o meditaţie cu şapte teme – îl vom lăsa cel mai bine să povestească chiar pe autorul acestuia,  teatrologul Octavian Saiu, ce vă dă întâlnire la Institutul Francez sâmbătă, 20 februarie, de la ora 16.30, în compania invitaţilor Oana Pellea, Monica Andronescu, Sorin Alexandrescu şi Constantin Chiriac:

„LECȚIA, CU SIGURANȚĂ

Undeva, departe, mi s-a cerut o sugestie pentru un spectacol cameral în două sau trei personaje. Deși a trecut deja un deceniu de atunci, îmi amintesc precis că am spus imediat, fără să ezit: Lecţia. Tot acolo, la capătul sau începutul lumii, am fost invitat mai târziu să ţin un curs concentrat de teatrul absurdului, dedicat unei piese unice. Am ales iarăși Lecţia, cu aceeași siguranţă. Mai târziu și ceva mai aproape, în Japonia, o trupă de studenţi era în căutarea unui text dramatic european scurt și… cuprinzător. Le-am răspuns, ca și când aș fi așteptat întrebarea lor: Lecţia.

Acum, cu trecerea timpului și cu puţină distanţă, îmi dau seama că fiecare dintre acele trei momente și toate împreună au avut ceva premonitoriu. Lecţia mă urmărește. Mă obsedează. Mă provoacă permanent să o citesc și recitesc, să o descifrez, cu toate că știu prea bine că e o operă de neînţeles, plină de sensuri contradictorii, pe care încerc să le lămuresc atât cât sunt în stare în paginile acestei cărţi. A o vedea publicată e și o formă de eliberare, o evadare tardivă din capcana întrebărilor chinuitoare ale piesei lui Ionesco.

Volumul de faţă e un eseu fără arborescenţe teoretice și note de subsol, cu numai câteva referinţe bibliografice inevitabile. Credinţa că doar textul în sine mai contează acum vine nu din convingerea arogantă că autorul a murit, așa cum credea Barthes, ci din resemnarea senină că, așa cum susţine Antoine Compagnon, demonul teoriei a obosit. Numai lectura și relectura pot face din această piesă o experienţă autentică într-un teatru personal, confruntat mai apoi cu teatrul real, născut din viziunile unor mari regizori. Așadar în paginile ce urmează discursul e orientat către replici și personaje, dar oarecum legat de câteva spectacole memorabile. Fără ele, Lecţia ar rămâne doar pretextul egoist pentru o meditaţie solitară. Graţie lor, ea devine o materie teatrală maleabilă, între nenumărate interpretări critice și tot atâtea versiuni jucate pe o scenă sau alta.

Am căutat să le reunesc pe toate în jurul unor teme ample. Șapte. S-ar mai putea descoperi și altele, probabil. Cu certitudine, însă, cele șapte discutate aici sunt punctele de susţinere ale unei arhitecturi dramatice paradoxale, între o simplitate izbitoare și o complexitate dezvăluită printre rânduri. Sunt două calităţi dominante prin care, într-un nou secol marcat de absurd, la șaizeci și cinci de ani de când a fost scrisă, Lecţia rămâne o piesă actuală, iar autorul  ei, cumplit de aproape de noi.“

Octavian Saiu

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *