Noul roman al faimosului scriitor britanic Matt Haig, „Biblioteca de la miezul nopții”, e în curs de apariție la editura Nemira.

O singură bibliotecă. O infinitate de vieți. Care e cea mai bună?

Undeva, la marginea universului, există o bibliotecă infinită de cărți, iar fiecare poveste din ele provine dintr-o altă realitate. Una spune povestea vieții tale așa cum e, alta spune povestea vieții tale așa cum ar fi fost dacă ai fi luat altă decizie într-un anumit moment. Toți ne întrebăm mereu cum ar fi putut să fie viețile noastre. Dar dacă am găsi răspunsul într-o bibliotecă?

Atunci când Nora ajunge în această bibliotecă, are șansa să îndrepte lucrurile – o viață plină de durere și de regrete. Are ocazia să facă totul altfel și să-și dea seama cum ar putea avea viața perfectă. Dar lucrurile nu sunt tocmai cum și le imaginează ea… Curând, alegerile pe care le face o pun într-un pericol iminent.

Înainte să expire timpul, trebuie să răspundă la o singură întrebare: care e cea mai bună cale de a-ți trăi viața?

Matt Haig e unul dintre cei mai imaginativi scriitori ai epocii noastre. În acest roman, povestea emoționantă e plină de învățăminte despre cât de important este să apreciem viața pe care o avem.

The Independent

---

Fragment în avanpremieră

Între viață și moarte se află o bibliotecă, i-a zis. Și, în acea bibliotecă, sunt rafturi care se întind la nesfârșit. Fiecare carte îți oferă ocazia să încerci o altă viață pe care ai fi putut să o trăiești. Să vezi cum ar decurge lucrurile dacă ai fi făcut alte alegeri… Ai proceda diferit, dacă ai avea ocazia să-ți alungi regretele?

O discuție despre ploaie

Cu nouăsprezece ani înainte de a se hotărî să moară, Nora Seed se afla în biblioteca micuță și călduroasă a școlii Hazeldene din orașul Bedford. Stătea la o masă joasă, cu privirea ațintită spre o tablă de șah.

–Draga mea Nora, e normal să-ți faci griji în privința viitorului tău, i-a zis doamna Elm, bibliotecara, cu ochii scânteind.

Doamna Elm a făcut prima mișcare. Calul ei a sărit peste rândul intact de pioni albi.

­–Bineînțeles că o să te îngrijoreze examenele. Însă poți să fii orice-ți dorești, Nora. Gândește-te la toate posibilitățile. E palpitant.

­–Da. Presupun că e.

–O viață întreagă ți se așterne înainte.

–O viață întreagă.

–Ai putea face orice, ai putea trăi oriunde. Undeva unde e mai puțin frig și mai puțină umezeală.

Nora a împins un pion, înaintând două pătrate.

Cu greu se abținea să nu o compare pe doamna Elm cu mama ei, care o trata pe Nora ca pe o greșeală care trebuie corectată. De exemplu, când era bebeluș, mama ei se temea că urechea stângă a fetiței e mai depărtată de cap decât cea dreaptă, așa că folosea scotch ca să îndrepte situația și apoi o ascundea sub căciulița din lână.

—Urăsc frigul și umezeala! a subliniat bibliotecara.

Doamna Elm avea părul scurt și grizonant și o față ovală, blândă și ușor ridată, care se ivea, palidă, deasupra gulerului verde ca mătasea-broaștei. Era destul de bătrână. Și totuși, era singura persoană din școală care se afla pe aceeași lungime de undă cu Nora, așa că, până și în zilele în care nu ploua, fata își petrecea pauza de la prânz în biblioteca micuță.

–Frigul și umezeala nu fac pereche întotdeauna, a spus Nora. Antarctica este cel mai uscat continent de pe pământ. Practic, e un deșert.

–Pare genul tău.

–Nu cred că e suficient de departe.

–Atunci, poate-ar trebui să te faci astronaut. Să cutreieri prin galaxie.

Nora i-a zâmbit.

–Ploaia e și mai neplăcută, pe alte planete.

–Mai neplăcută decât în Bedfordshire?

–Pe Venus, e acid pur.

Doamna Elm și-a scos un șervețel de hârtie din mânecă și și-a suflat nasul cu delicatețe.

–Vezi? Cu o minte ca a ta, poți face orice.

Un băiat blond, cu vreo doi ani mai mic decât Nora, pe care 

ea l-a recunoscut, a trecut în fugă pe lângă fereastra stropită de ploaie. Fie fugărea pe cineva, fie era fugărit. Biblioteca reprezenta un mic adăpost de civilizație.

–Tata e de părere că am irosit totul. Acum am renunțat la înot.

–Ei bine, nu e treaba mea să ți-o spun, dar pe lumea asta există și alte lucruri în afară de a înota foarte repede. Te așteaptă multe vieți posibile și diferite. Cum spuneam săptămâna trecută, ai putea deveni glaciolog. Am făcut niște investigații și…

Atunci a sunat telefonul.

–O clipă, a șoptit doamna Elm. Trebuie să răspund.

Un moment mai târziu, Nora o urmărea pe doamna Elm vorbind la telefon.

–Da. Acum e aici.

Fața bibliotecarei s-a schimonosit, șocată. S-a întors cu spatele la Nora, dar cuvintele ei au răsunat în încăperea tăcută.

–Oh, nu! Nu! Dumnezeule! Desigur…

Nouăsprezece ani mai târziu

Bărbatul de la ușă

Cu douăzeci și șapte de ore înainte să moară, Nora Seed ședea pe canapeaua ei ponosită, scormonind pe internet prin viețile fericite ale altora și așteptând să se întâmple ceva. Și atunci, ca din senin, chiar s-a întâmplat ceva.

Cineva, din  cine știe ce motiv, a sunat la ușă.

O clipă, Nora s-a întrebat dacă n-ar fi mai bine să nu răspundă. La urma urmei, se îmbrăcase deja pentru noapte, cu toate că era abia ora nouă. Brusc, a devenit conștientă de tricoul ei lăbărțat, cu mesaj ecologist, și de pantalonii de pijama în carouri.

Și-a pus papucii, ca să pară cât de cât civilizată, și a descoperit că la ușă se afla un bărbat, și încă unul pe care îl cunoștea.

Era înalt și deșirat, cu chip blând, de copil, dar avea ochi ageri și inteligenți, de parcă ar fi văzut prin obiecte.

Se bucura să-l vadă, deși o surprindea oarecum apariția lui, în special pentru că purta echipament de sport și arăta încins și transpirat, în ciuda vremii reci și ploioase. Odată ajunsă față-n față cu el, Nora s-a simțit și mai șleampătă decât se crezuse cu doar cinci secunde mai devreme.

Dar, de o vreme, se simțea singură. Și, cu toate că studiase destulă filozofie existențială ca să se convingă că singurătatea este o latură fundamentală a naturii umane într-un univers esențialmente lipsit de sens, îi părea bine că-l vede.

–Ash! a exclamat ea, zâmbind. Te cheamă Ash, nu?

–Da. Așa mă cheamă.

–Ce cauți aici? Mă bucur să te văd.

Acum câteva săptămâni, se așezase să cânte la pianul digital, iar el, care alerga pe Bancroft Avenue, o văzuse pe fereastra apartamentului cu numărul 33A și îi făcuse cu mâna. Cu ani în urmă, o invitase la o cafea. Poate că intenționa să o invite din nou.

–Și eu mă bucur să te văd, i-a zis el, deși fruntea lui încruntată nu sugera același lucru.

De fiecare dată când vorbise cu el la magazin, păruse relaxat, dar de astă dată vorbea pe un ton grav. Ash s-a scărpinat pe frunte, apoi a scos un sunet, dar nu a reușit să articuleze un cuvânt întreg.

–Ieși la alergat?

Ce întrebare inutilă! Evident că se ducea să alerge. Totuși, momentan, Ash se simțea ușurat să poată spune ceva banal.

–Da. Particip la semimaratonul din Bedford. Are loc duminică.

–Ah, da! Grozav! Mă gândeam să particip și eu la un semimaraton, dar apoi mi-am amintit că detest alergatul.

Sunase mai amuzant în mintea eu decât atunci când dăduse glas ideii. Și nici măcar nu ura alergatul. Însă o îngrijora expresia lui serioasă. Tăcerea devenea mai mult decât bizară.

–Mi-ai zis că ai o pisică, a rostit el într-un târziu.

–Da. Am o pisică.

–Parcă îmi amintesc cum o cheamă. Voltaire. E un motan brun-roșcat?

–Da. Îl strig Volts. Voltaire i se pare prea pretențios. S-ar zice că nu e deloc fascinat de filozofia și de literatura franceză a secolului al optsprezecelea. E mai cu picioarele pe pământ. Mă rog… Pentru o pisică.

Ash și-a coborît privirea spre papucii ei.

–Mă tem că a murit.

–Poftim?

–Zace nemișcat la marginea drumului. I-am citit numele pe zgardă; cred că l-a lovit o mașină. Îmi pare rău, Nora.

Era atât de speriată de schimbarea bruscă de emoție, încât continua să zâmbească, de parcă zâmbetul ar fi putut s-o rețină în lumea pe care tocmai o părăsise, în care Volts încă trăia și în care acest bărbat, căruia îi vânduse cărți cu partituri pentru chitară, sunase cu alt motiv la ușa ei.

Ash, și-a amintit ea, era chirurg. Nu veterinar, ci chirurg generalist. Dacă el zicea că cineva a murit, atunci cel mai probabil așa era.

–Îmi pare foarte rău.

Pe Nora a copleșit-o o durere familiară. Doar că sertralina[1] o împiedica să plângă.

–Oh, Doamne!

Abia respirând, a ieșit pe dalele crăpate și umede de pe bulevardul Bancroft și a văzut biata creatură cu blăniță roșcată zăcând lângă bordură, pe macadamul lucios de la ploaie. Capul ei atingea ușor trotuarul, iar picioarele îi erau întinse în spate, de parcă pornise în urmărirea unei păsări imaginare.

–Oh, Volts! Oh, nu! Oh, Doamne!

Știa că ar trebui să simtă milă și disperare pentru prietenul ei motanul – și chiar simțea –, dar mai era ceva. În timp ce se holba la expresia liniștită și încremenită a lui Voltaire – acea absență totală a durerii –, un sentiment inevitabil o cuprindea din întuneric.

Invidie.

Teoria Corzilor

Cu nouă ore și jumătate înainte de a se hotărî să moară, Nora a întârziat în schimbul de după-amiază de la Teoria Corzilor.

–Îmi pare rău, i-a spus lui Neil, în cămăruța cât o cutie, dezordonată și fără ferestre, pe care-o numeau birou. Mi-a murit pisica. Aseară. A trebuit să o îngrop. În fine, m-a ajutat cineva să o îngrop. Dar apoi am rămas singură în apartament, am uitat să pun ceasul să sune și m-am trezit abia la prânz, așa că a trebuit să mă grăbesc.

Totul era adevărat și înfățișarea ei – nemachiată, cu părul abia strâns într-o coadă improvizată, îmbrăcată cu rochia reiată verde, cumpărată la mâna a doua, pe care o purtase la muncă toată săptămâna, asortată cu aerul general de disperare obosită – îi întărea spusele.

Neil a ridicat privirea din calculator și s-a lăsat pe spate în scaun. Și-a împreunat mâinile sub bărbie, cu degetele arătătoare închipuind o clopotniță, de parc-ar fi fost Confucius meditând la un adevăr filozofic profund despre univers, și nu șeful unui magazin de instrumente muzicale stând de vorbă cu un angajat care întârziase la muncă. Pe peretele din spatele lui se afla un poster cu formația Fleetwood Mac, al cărui colț din dreapta sus se dezlipise și atârna asemenea urechii unui cățeluș.

­–Ascultă, Nora, îmi placi.

Neil era un tip inofensiv. Un pasionat de chitară, în vârstă de vreo cincizeci de ani, căruia îi plăcea să spună glume proaste și să asculte în magazin albume vechi de-ale lui Bob Dylan.

–Și știu că ai dezechilibre mintale.

–Toată lumea are dezechilibre mintale.

–Știi tu la ce mă refer.

–Mă simt mult mai bine în general, a mințit ea. Nu iau tratament. Doctorul zice că e o depresie situațională. Doar că în ultima vreme am parte întruna de situații… noi.  Dar nu mi-am luat nicio zi de concediu medical pentru asta. Mai puțin atunci când mama… Da. Mai puțin atunci.

Neil a oftat. Când făcea asta, scotea un soi de fluierat pe nas. Un bemol de rău augur.

–De când lucrezi aici, Nora?

–De doisprezece ani și… – o știa prea bine – … unsprezece luni și trei zile. Cu întreruperi.

–E o perioadă lungă. Am senzația că îți este menit să faci lucruri mai bune. Ai aproape patruzeci de ani.

–Am treizeci și cinci.

–Ai atâtea talente. Predai lecții de pian…

–Unei singure persoane.

El și-a îndepărtat o firimitură de pe pulover.

–Îți imaginai că vei rămâne blocată în orașul natal și că vei lucra într-un magazin? Știi tu, când aveai paisprezece ani… Ce visai să devii?

–La paisprezece ani? Înotătoare.

Fusese cea mai rapidă înotătoare de paisprezece ani la bras și pe locul doi la stilul liber. Își amintea că urcase pe podium la Campionatul Național de Înot.

–Și ce s-a întâmplat?

Ea i-a povestit pe scurt.

–Era multă presiune.

–Și, cu toate acestea, presiunea ne formează. La început ești cărbune, iar presiunea te transformă în diamant.

Nora nu i-a corectat cunoștințele în materie de diamante. Nu i-a explicat că, deși atât cărbunele, cât și diamantul conțin carbon, cărbunele e prea impur ca să poată deveni diamant, indiferent de presiune. După toate datele științifice, ce e cărbune la început tot cărbune rămâne. Poate că asta era o lecție de viață adevărată.

Și-a netezit o șuviță de păr negru-cărbune desprinsă din coadă.

–Ce vrei să spui, Neil?

–Nu e niciodată prea târziu să-ți urmezi visurile.

–Sunt sigură că pentru acesta e prea târziu.

–Ești o persoană foarte calificată, Nora. Ai licență în filozofie…

Nora și-a plecat privirea, studiindu-și insistent alunița de la mâna stângă. Alunița aceea trecuse prin tot ce trecuse și ea. Și rămânea acolo, nepăsătoare. Nefiind altceva decât o simplă aluniță.

–Sinceră să fiu, Neil, nu există o cerere masivă de filozofi în Bedford.

–Ai fost la facultate, ai petrecut un an la Londra, apoi te-ai întors.

–N-am prea avut de ales.

Nora nu dorea să discute despre răposata ei mamă. Și nici măcar despre Dan. Faptul că Nora se răzgândise cu doar două zile înainte de nuntă i se părea lui Neil cea mai fascinantă poveste de dragoste după cea dintre Kurt și Courtney.

–Cu toții putem alege, Nora. Liberul-arbitru există.

–Ei bine, nu și dacă ai o abordare deterministă asupra universului.

–Dar de ce aici?

–Fie veneam aici, fie mergeam la Centrul de Ocrotire a Animalelor. Aici, salariul e mai bun. Și, în plus, știi tu… muzica.

–Ai avut o trupă. Împreună cu fratele tău.

–Da. The Labyrinths.  Dar nu prea aveam succes.

–Fratele tău susține altceva.

Nora era surprinsă.

–Joe? Cum ai…

–Și-a cumpărat un amplificator. Marshall DSL40.

–Când?

–Vineri.

–A fost în Bedford?

–Dacă nu cumva a fost o hologramă. Ca în cazul lui Tupac.

Probabil că l-a vizitat pe Ravi, și-a zis Nora. Ravi era cel mai bun prieten al fratelui ei. Joe renunțase la chitară în favoarea unei slujbe în IT pe care o ura și se mutase în Londra, iar Ravi rămăsese în Bedford. Acum făcea parte dintr-o trupă care cânta coveruri, pe nume Slaughterhouse Four, și dădea mici spectacole prin cârciumile din oraș.

–Da. Interesant!

Nora era aproape sigură că fratele ei știa că vinerea e ziua ei liberă. Gândul acesta o rodea.

–Sunt fericită aici.

–Doar că nu e chiar așa.

Neil avea dreptate. Un rău lăuntric o măcina. Mintea ei nu-și găsea liniștea. Nora a zâmbit ceva mai larg.

— Vreau să zic că sunt fericită la slujbă. Fericită în sensul de mulțumită. Neil, am nevoie de slujba asta.

–Ești un om bun. Te preocupă soarta lumii. Soarta oamenilor fără adăpost, a mediului înconjurător.

–Am nevoie de un loc de muncă.

Neil revenise la poziția gânditoare de mai înainte.

–Ai nevoie de libertate.

–Nu vreau libertate.

–Nu suntem o organizație nonprofit. Deși trebuie să recunosc că într-acolo ne îndreptăm cu pași repezi.

— Neil, are cumva legătură cu ce ți-am spus săptămâna trecută? Că ar trebui să faci modernizări? Am câteva idei despre cum să aduci oameni tineri…

–Nu, a întrerupt-o el, cu o atitudine defensivă. În trecut, magazinul nostru nu vindea decât chitare. Teoria corzilor, înțelegi? Am diversificat produsele. Am făcut afacerea să funcționeze. Doar că, în vremuri grele ca acestea, nu te pot plăti ca să-mi alungi clienții cu mutra ta plouată.

–Poftim?

–Nora, mă tem că…

A făcut o pauză, cam cât ți-ar lua să ridici un topor în aer, apoi a continuat:

–Sunt nevoit să te concediez.

A trăi înseamnă a suferi

Cu nouă ore înainte să de a se hotărî să moară, Nora rătăcea fără țintă prin Bedford. Orașul era o bandă rulantă a disperării. Sala de sport cu tencuială decorativă din pietricele, în piscina căreia răposatul ei tată o urmărise cândva înotând, restaurantul mexican la care îl dusese pe Dan să mănânce fajitas, spitalul în care fusese tratată mama ei.

Cu o zi în urmă, Dan îi trimisese un mesaj.

Mi-e dor de vocea ta, Nora. Putem să vorbim? D x

Ea îi răspusese că are o febră incredibilă (foarte amuzant). Și, cu toate acestea, îi era imposibil să-i scrie altceva. Nu pentru că nu ar mai fi simțit nimic pentru el, ci tocmai pentru că simțea. Și nu putea să riște să-l rănească din nou. Ea îi distrusese viața. Viața mea e un haos, îi spusese el în câteva mesaje trimise la beție, la scurt timp după ce ea renunțase la nuntă, cu doar două zile înainte.

Universul tindea spre haos și entropie. Asta era termodinamica de bază. Poate că era și existența de bază.

Îți pierzi slujba, după care urmează și alte rahaturi.

Vântul șoptea printre copaci.

A început să plouă.

Nora s-a îndreptat spre magazinul de reviste și ziare, copleșită de senzația profundă – și, întâmplător, corectă – că în curând lucrurile aveau să ia o întorsătură și mai urâtă.

Uși

Cu opt ore înainte de a se hotărî să moară, Nora a intrat în magazinul de reviste și ziare.

–Te adăpostești de ploaie? a întrebat-o femeia din spatele tejghelei.

–Da.

Nora a rămas cu capul plecat. Disperarea ei creștea asemenea unei greutăți pe care era incapabilă să o mai care.

A văzut expusă o revistă National Geographic.

Holbându-se la coperta revistei – imaginea unei găuri negre –, și-a dat seama că asta este și ea. O gaură neagră. O stea pe punctul de a muri, gata de implozie.

Odinioară, tatăl ei avea abonament. Își amintea că fusese fascinată de un articol despre Svalbard, arhipelagul norvegian din Oceanul Arctic. Nu mai văzuse niciodată un loc care să pară atât de îndepărtat. Citise despre oamenii de știință care făceau cercetări printre ghețari, despre fiorduri înghețate și despre papagali-de-mare. Apoi, încurajată de doamna Elm, hotărâse că vrea să devină glaciolog.

A văzut silueta șleampătă și gârbovită a prietenului fratelui ei și totodată fostul lor coleg de trupă, pe nume Ravi, lângă revistele cu tematică muzicală; era absorbit de un articol. A întârziat să plece doar cu o fracțiune de secundă, suficient ca să-l audă strigând-o:

–Nora?

–Bună, Ravi. Am auzit că Joe a fost ieri în Bedford, așa e?

–Da, a răspuns el, dând scurt din cap.

–L-ai…, ăăă, l-ai văzut?

–Sincer, l-am văzut.

S-a lăsat o tăcere dureroasă pentru Nora.

–Nu mi-a zis că vine.

–Era în trecere.

–E bine?

Ravi a făcut o pauză. Cândva, Norei îi plăcuse acest tânăr, iar el îi fusese prieten devotat fratelui ei. Dar, la fel ca în cazul lui Joe, între ei se înălțase o barieră. Nu se despărțiseră în cele mai bune relații. (El își aruncase bețele de tobă pe podeaua sălii de repetiții și ieșise cu pași apăsați atunci când Nora îi spusese că ea nu mai face parte din trupă.)

–Cred că e deprimat.

Pe Nora o apăsa gândul că poate fratele ei se simțea așa cum se simțea și ea.

–Nu e în apele lui, a continuat Ravi, cu voce furioasă. Va trebui să iasă din cutia lui de chibrituri din Shepherd’s Bush. Având în vedere că nu e în stare să fie chitara principală într-o trupă rock de succes. Și nici eu nu am niciun ban. Cârciumile nu mai plătesc pentru reprezentații, zilele astea. Nici măcar dacă accepți să le cureți toaletele. Ai curățat vreodată toaleta unei cârciumi, Nora?

–Și eu trec printr-o perioadă grea, dacă tot concurăm la Olimpiada Nefericirii.

Ravi s-a înecat de râs. O clipă, chipul i s-a crispat.

–Ce dramatic!

Ea nu avea chef de ironii.

–E vorba despre The Labyrinths? Tot acolo am rămas?

–A însemnat mult pentru mine. Și pentru fratele tău. Pentru noi toți. Am avut o înțelegere cu cei de la Universal. Chiar așa. Album, single-uri, turneu, promovare. Acum puteam fi de talia celor de la Coldplay.

–Dar tu îi urăști pe cei de la Coldplay.

–Nu asta era ideea. Puteam fi în Malibu. În schimb, iată-ne în Bedford. Așa că, nu, fratele tău nu e pregătit să dea ochii cu tine.

–Aveam atacuri de panică. Aș fi dezamăgit pe toată lumea, în cele din urmă. Le-am spus celor de la Universal să vă primească fără mine. Am acceptat să compun eu melodiile. Nu a fost vina mea că eram logodită. Eram cu Dan. Asta a pus capăt înțelegerii.

–Ei bine, da. Și cum a mers?

–Ravi, nu-i corect.

–Corect. Ce vorbă mare!

Femeia din spatele tejghelei rămăsese cu gura căscată, ascultând cu interes.

–Trupele nu rezistă. Am fi fost o ploaie de meteoriți. S-ar fi încheiat totul înainte să fi început.

–Ploile de meteoriți sunt al naibii de frumoase!

–Fii serios! Tu ești tot cu Ella, nu?

–Aș putea fi cu Ella și totodată într-o formație de succes și cu bani. Am avut o ocazie. Chiar aici, a zis, arătând spre propria palmă. Melodiile noastre erau incendiare.

Nora se ura pentru că tocmai corectase în gând cuvântul „noastre“ înlocuindu-l cu cu „ale mele“.

–Nu cred că problema ta a fost tracul. Sau teama de nuntă. Cred că problema ta a fost frica de viață.

Replica asta a durut-o. Cuvintele lui au lăsat-o fără aer.

–Iar eu cred că problema ta, a ripostat ea cu voce tremurândă, e că îi învinovățești pe alții pentru viața ta jalnică.

El a dat din cap, de parcă tocmai i-ar fi tras o palmă. A pus revista la loc.

–Ne mai vedem, Nora.

–Spune-i lui Joe că-l salut, a zis ea când el a ieșit din magazin în ploaie. Te rog.

A zărit coperta revistei Pisica ta. O felină brun-roșcată. Gândurile i se învălmășeau în cap, ca într-o simfonie Sturm und Drang, de parcă fantoma unui compozitor german rămăsese captivă în mintea ei, aducând haos și intensitate.

Femeia din spatele tejghelei i-a spus ceva, dar Nora nu a auzit.

–Poftim?

–Nora Seed?

Femeia – blondă, tunsă bob, cu un bronz artificial – era veselă, naturală și relaxată, așa cum Nora nu mai știa de mult să fie. Se sprijinea în coate pe tejghea, de parcă Nora ar fi fost un lemur de la grădina zoologică.

–Mda.

–Eu sunt Kerry-Anne. Te știu de la școală. Înotătoarea. Foarte deșteaptă. Nu cumva domnul Blandford și nu mai știu cum a ținut odată o adunare în care a vorbit despre tine? Una în care prevestea că o să ajungi la olimpiadă?

Nora a dat din cap că da.

–Și? Ai ajuns?

–Eu… ăăă… am renunțat. Mă atrăgea mai tare muzica… la vremea aia. Apoi au venit ale vieții valuri.

–Și cu ce te ocupi acum?

–Sunt… între două slujbe.

–Ai pe cineva? Vreun tip? Copii?

Nora a clătinat din cap, dorindu-și să scape de el. De propriul cap. Să-i cadă pe podea. Ca să nu mai fie nevoită vreodată să discute cu necunoscuți.

–Păi, nu mai sta prea mult pe gânduri. Tic-tac tic-tac.

–Am treizeci și cinci de ani.

Își dorea ca Izzy să fie aici. Izzy nu tolera niciodată porcării de genul ăsta.

–Și nu sunt sigură că vreau…

–Eu și Jake eram ca iepurii, dar am reușit. Avem doi mici teroriști. Însă merită, să știi. Mă simt împlinită. Pot să-ți arăt câteva poze.

–Mă doare capul de la… telefoane.

Dan își dorise copii. Nora nu știa dacă își dorește. O îngrozea gândul maternității. Teama de o depresie și mai profundă. Nu era în stare să aibă grijă de ea însăși, darămite de alții.

–Așadar, tot în Bedford?

–Îhî.

–Credeam că tu o să evadezi.

–M-am întors. Mama era bolnavă.

–Oh, îmi pare rău. Sper că acum se simte mai bine.

–Trebuie să plec.

–Dar încă plouă.

Când a scăpat din magazin, Nora își dorea ca înaintea ei să nu mai fie nimic altceva decât uși, pe care să iasă, una câte una, lăsând totul în urmă.

Cum să fii o gaură neagră

Cu șapte ore înainte de a se hotărî să moară, Nora era în cădere liberă și nu avea pe nimeni cu care să vorbească.

Ultima ei speranță era fosta ei cea mai bună prietenă, Izzy, care se afla la mai bine de 16 000 de kilometri distanță, tocmai în Australia. În plus, relația lor se răcise de tot.

Și-a scos telefonul și i-a trimis lui Izzy un mesaj.

Bună, Izzy. Nu ne-am mai auzit de mult. Mi-e dor de tine, prietena mea. Ar fi GROZAV să mai stăm de vorbă. X

A mai adăugat un X și l-a trimis.

După un minut, Izzy a văzut mesajul. Dar în zadar a așteptat Nora apariția celor trei punctulețe.

A trecut pe la cinema, unde în seara asta rula un nou film cu Ryan Bailey. O comedie romantică sentimentală, cu titlul Last Chance Saloon.

Chipul lui Ryan Bailey părea al cuiva care știe în permanență lucruri profunde și pline de importanță. Nora îl plăcuse încă din clipa în care îl văzuse la televizor, în rolul gânditorului Platon din filmul Atenienii și de când declarase într-un interviu că studiase filozofia. Se imaginase purtând cu el conversații inteligente despre Henry David Thoreau, învăluiți de aburii fierbinți ai băii lui din West Hollywood.

–Urmați-vă visurile cu încredere! spusese Thoreau. Trăiți-vă viața așa cum v-ați imaginat-o!

Thoreau fusese filozoful ei preferat dintre toți cei pe care-i studiase. Dar, serios, cine își urmează visurile cu încredere? Mă rog, în afară de Thoreau. El se dusese să trăiască în pădure, fără vreun contact cu restul lumii, să stea acolo și să scrie, să taie lemne și să curețe pește. Dar probabil că viața în Concord, Massachusetts, era mai simplă acum două secole decât viața modernă din Bedford, Bedfordshire.

Sau poate că nu era.

Poate că nu se pricepea ea. Să-și trăiască viața.

S-au scurs ore în șir. Nora își dorea un țel, ceva care să-i ofere un motiv să trăiască. Dar nu avea niciunul. Nici măcar scopul insignifiant de a-i duce medicamentele domnului Banerjee, așa cum făcuse cu două zile în urmă. A încercat să-i ofere unui om fără adăpost niște bani, dar și-a dat seama că nu are.

–Fruntea sus, iubire, s-ar putea să nu se întâmple niciodată! i-a zis cineva.

Niciodată nu se întâmplă nimic, și-a zis în sinea ei. În asta constă problema.

Antimaterie

Cu cinci ore înainte de a se hotărî să moară, când pornise spre casă, telefonul i-a vibrat în mână.

Poate că era Izzy. Poate că Ravi îi spusese fratelui ei să ia legătura cu ea.

Nicidecum.

–Oh, bună, Doreen!

–Pe unde-ai umblat? i-a răspuns o voce agitată.

Uitase cu desăvârșire. Cât era ceasul?

–Am avut o zi îngrozitoare. Îmi pare rău.

–Am așteptat o oră la ușa ta.

–Pot să fac ora cu Leo când mă întorc. Ajung în cinci minute.

–Prea târziu! A plecat la tatăl lui pentru trei zile.

–Oh! Îmi pare rău. Îmi pare nespus de rău!

Scuzele se revărsau ca o cascadă. Se îneca în propria ființă.

–Sincer, Nora, de la o vreme se gândește să abandoneze.

–Dar e atât de bun…

–I-a plăcut cu adevărat. Doar că e foarte ocupat. Examene, colegi, fotbal. La ceva trebuie să renunțe…

–Are un talent înnăscut.  L-am învățat afurisitul de Chopin. Te rog…

Un oftat foarte profund.

–La revedere, Nora!

Nora și-a imaginat cum pământul se cască și o înghite, iar ea cade mai întâi prin litosferă, apoi prin manta și nu se oprește decât atunci când ajunge în nucleul lui și se contopește cu metalul dur și insensibil.

***

Cu patru ore înainte de a se hotărî să moară, Nora i-a făcut o vizită domnului Banerjee, vecinul ei bătrân.

Domnul Banerjee avea optzeci și patru de ani. Era un bărbat plăpând, dar devenise ceva mai mobil după ce se operase la șold.

–E oribil afară, nu-i așa?

–Da, a murmurat Nora.

El și-a privit stratul de flori.

–Și, cu toate acestea, au înflorit irișii.

Nora s-a uitat la mănunchiurile de flori mov, străduindu-se să zâmbească și întrebându-se totodată ce consolare ar putea să ofere acestea.

În spatele ochelarilor, ochii bărbatului erau obosiți. Stătea în dreptul ușii, căutându-și cheile. Ducea o sticlă cu lapte într-o sacoșă care părea prea grea pentru el. Rareori îl vedeai afară din casă. O casă pe care Nora o vizitase în prima lună când se mutase acolo, ca să-l ajute să deschidă o băcănie on-line.

–Oh! și-a amintit el. Am vești bune. Nu e nevoie să-mi mai cumperi medicamente. Băiatul de la farmacie s-a mutat în apropiere și zice că o să mi le aducă el.

Nora a încercat să răspundă ceva, dar cuvintele refuzau să iasă. În schimb, a dat din cap.

Bătrânul a reușit să deschidă ușa, apoi a închis-o, retrăgându-se în sanctuarul lui, dedicat iubitei și răposatei sale soții.

Și cu asta, gata. Nimeni nu mai avea nevoie de ea. Era o ființă de prisos în economia universului.

Odată ce a intrat în apartament, liniștea a devenit mai asurzitoare decât orice alt sunet. Mirosea a mâncare pentru pisici. Castronul lui Voltaire încă zăcea acolo, pe jumătate golit.

Și-a turnat puțină apă și a înghițit două antidepresive, holbându-se întrebător la restul de pastile.

Cu trei ore înainte de a se hotărî să moară, întreaga ei ființă era copleșită de regrete, de parcă disperarea din minte pusese cumva stăpânire pe trunchiul și pe membrele ei deopotrivă. De parcă i-ar fi colonizat fiecare părticică a trupului.

Asta îi amintea că tuturor le era mai bine fără ea. Te apropii de o gaură neagră și forța gravitațională te atrage în realitatea ei mohorâtă și întunecoasă.

Era un fel de blocaj mintal continuu, ceva insuportabil și totuși prea puternic să îl poți evita.

Nora și-a verificat conturile de social media. Niciun mesaj, niciun comentariu, niciun urmăritor nou, nicio cerere de prietenie. Era o antimaterie, cu o doză generoasă de autocompătimire.

Uitându-se pe Instagram, a constatat că toată lumea înțelesese cum să-și trăiască viața, mai puțin ea. A postat un update dezlânat pe Facebook, pe care nici măcar nu-l mai folosea.

Cu două ore înainte de a se hotărî să moară, a deschis o sticlă de vin.

Vechile manuale de filozofie o priveau de sus, rămășițe fantomatice ale zilelor petrecute la universitate, când viața încă suna promițător. O yucca și trei cactuși mărunți, înghesuiți într-un ghiveci. Își imagina că o formă de viață fără conștiință, care-și petrece toată ziua într-un ghiveci, duce probabil o existență mult mai ușoară decât ei.

S-a așezat la micul pian digital, dar nu a cântat nimic. Și-a imaginat că stă alături de Leo, învățându-l Preludiul în mi minor al lui Chopin. Cu timpul, clipele fericite din trecut pot deveni dureroase.

Un vechi clișeu al unui muzician spunea că pianul nu scoate niciodată note greșite. În schimb viața ei era o cacofonie de nonsensuri. O piesă care s-ar fi putut desfășura în direcții extraordinare, dar care acum se îndrepta spre nicăieri.

Timpul se scurgea. Nora se holba în gol.

După ce și-a băut vinul, totul i-a devenit limpede. Nu era făcută pentru această viață.

Fiecare mișcare a ei fusese o greșeală, fiecare decizie, un dezastru, fiecare zi, un abandon în fața a ceea ce-și imaginase că va deveni cândva.

Înotătoare. Muziciană. Filozof. Soție. Turistă. Glaciolog. Fericită. Iubită.

Nimic.

Nici măcar „stăpâna unei pisici“ nu reușise să fie. Sau „profesoară de pian de o oră pe săptămână“ . Sau poate  „un om capabil să poarte o conversație“.

Pastilele nu-și făceau efectul.

Nora a băut vinul. Pe tot.

–Mi-e dor de voi, a zis ea în gol, ca și cum spiritele tuturor celor dragi pluteau prin cameră, pe lângă ea.

Și-a sunat fratele și, cum el nu i-a răspuns, i-a lăsat un mesaj vocal.

–Te iubesc, Joe. Voiam doar să știi. N-ai fi putut să mă ajuți cu nimic. E numai treaba mea. Îți mulțumesc că-mi ești frate. Te iubesc. Pa.

A început din nou să plouă, așa că a rămas acolo, cu jaluzelele ridicate, urmărind picăturile de ploaie care se prelingeau pe geam.

Acum era unsprezece și douăzeci și două de minute.

Un lucru știa cu certitudine: nu voia să mai apuce ziua de mâine. S-a ridicat. A găsit un pix și o bucată de hârtie.

Era, s-a hotărât ea, un moment bun să moară.

Dragă oricine-ai fi tu,

Am avut toate șansele necesare să fac ceva cu viața mea, dar le-am ratat pe toate. Din cauza indiferenței și a ghinionului meu, lumea a fugit de mine, așa că e de la sine înțeles că și eu trebuie să fug de ea.

Dacă aș crede că mai pot rămâne, aș face-o. Dar nu cred. Așa că nu pot. Eu le îngreunez viața celorlalți.

Nu am nimic de oferit. Îmi pare rău.

Fiți buni unii cu alții.

La revedere,

Nora.

---

[1] Substanță activă din componența unor medicamente antidepresive (n. tr.).

Tweet