Partea a III-a din trilogia Rebelul nisipurilor, de Alwyn Hamilton, e aici! Descoperă cum se încheie seria mult îndrăgită de young adults, Lupta lui Amani. Să înceapă bătălia finală!

Când Amani a scăpat din orașul său natal, nu și-a imaginat că o să intre în rândul revoluționarilor și cu atât mai puțin că o să ajungă lidera lor. Dar, după ce nemilosul sultan din Miraji l-a încarcerat pe prințul rebel Ahmed în orașul mitic Eremot, ea nu mai are de ales.

Înarmată doar cu un revolver, inteligența și puterile ei demdji, Amani trebuie să adune un grup de răzvrătiți și să pornească într-o misiune de salvare prin deșertul neiertător, spre un loc care nu există pe nicio hartă.

Pe măsură ce camarazii ei cad răpuși, Amani începe să se întrebe dacă este, cu adevărat, comandanta de care aceștia au nevoie sau dacă nu cumva îi duce spre o moarte sigură.

---

Fragment în exclusivitate

M-am trezit dintr-un somn înțesat de coșmaruri când mi-am auzit numele.

Îmi întinsesem deja mâna după armă când am recunoscut fața Sarei deasupra mea, ivindu-se cu claritate și apoi dispărând, din pricina ochilor împăienjeniți de oboseală.

Am slăbit strânsoarea degetului de pe trăgaci. Nu era un dușman, era doar Sara, paznicul Casei Ascunse. Ținea în mână o lampă micuță care îi lumina doar fața. Pentru o clipă,

păru doar un cap desprins de trup, plutind în întuneric, precum cele din visul care se stingea acum, căci mă trezeam.

Imin, purtând chipul lui Ahmed, îndreptându-se de bunăvoie spre locul de execuție.

Verișoara mea Shira strigându-și revolta în timp ce era forțată să îngenuncheze în fața eșafodului.

Ayet, cu ochii înecați de nebunie, așteptându-și moartea, după ce-i storseseră sufletul.

Ranaa, copilul demdji, care ținuse soarele în mâini și care murise răpusă de un glonț rătăcit, într-o luptă pe care n-ar fi trebuit s-o poarte.

Bahi, care murise ars de viu în fața mea, de mâna fratelui meu.

Mama mea, care a sfârșit la capătul unei funii în Dustwalk pentru că-și împușcase soțul, bărbatul care oricum nu fusese tatăl meu.

Oameni pe care i-am văzut murind. Oameni pe care am fost nevoită să-i las să moară. Vedeam chipurile lor care mă învinovățeau.

Dar Sara era aievea. Sara era încă în viață. Și la fel erau și alții.

Când sultanul organizase ambuscada împotriva celor din tabăra rebelilor din oraș, mulți căzuseră prizonieri. Dar nu a existat decât o singură execuție.

Imin. Demdjiul nostru care-și putea schimba înfățișarea.

Imin murise purtând chipul lui Ahmed, pentru a-i face pe sultan și pe toți cei din Izman să creadă că Prințul Rebel a murit, în timp ce Delila a urzit o iluzie pentru a-și ascunde fratele adevărat, care fusese închis împreună cu toți ceilalți.

Așa că Ahmed era încă în viață. La fel și Shazad, generalul nostru, chiar dacă nu-i plăcea să fie numită așa. Aveam nevoie ca ea să ne conducă în lupta împotriva sultanului. Și Rahim, un alt fiu al sultanului, care îi purta ranchiună slăvitului nostru conducător de când acesta îi provocase moartea mamei lui. El a fost cheia noastră pentru formarea unei întregi armate în munți, care nu i-a fost niciodată loială sultanului, ci doar lui Rahim.

Și acum depindea de mine să-i salvez. Împreună cu mâna de oameni care scăpaseră în acea noapte. Îi aveam pe prințul nostru reticent Jin, pe extrem de dificila Hala, demdjiul cu piele aurie, pe gemenii care-și puteau schimba forma, Izz și Maz, și pe hoțul nostru străin, Sam, pe care nu ne puteam bizui întru totul. Nu era chiar o armată, dar era tot ce ne rămăsese.

Am adormit pe un scaun, într-un colț al Casei Ascunse, ultimul nostru adăpost din Izman, unde se retrăsese ceea ce mai rămăsese din Rebeliune. O lumină slabă se strecura pe fereastră, licărind pe fața Sarei, dezvăluind îngrijorarea întipărită pe trăsăturile ei. Părul îi era răvășit după o noapte fără odihnă și un halat roșu-închis îi atârna neglijent peste pijamale, ca și cum și l-ar fi pus în mare grabă.

Probabil că se crăpase de ziuă. Dar încă îmi simțeam corpul greu din cauza oboselii, ca și cum aș fi dormit doar câteva ore. Și dacă puteam dormi un an, tot nu reușeam să-mi alung sfârșeala aceea din oase. Era epuizarea care venea din durere și amărăciune. Simțeam încă durerea ascuțită dintr-o parte, pricinuită de efortul de a-mi folosi puterile cu câteva ore în urmă, iar timp de o clipă priveliștea s-a înclinat periculos, ca și cum aș fi fost în pericol să-mi pierd echilibrul.

— Ce se întâmplă? am întrebat cu o voce răgușită, în timp ce-mi întindeam corpul  răscolit de durere, încă suferind după ce fusese despicat de mătușa mea cu o zi în urmă; un rău necesar pentru a scoate fierul pe care sultanul mi-l pusese sub piele, ca să mă împiedice să-mi folosesc puterea de demdji. E dimineață?

— Nu, e târziu. M-am trezit pentru că bebelușul era agitat.

În timp ce ochii mi se obișnuiau cu întunericul, am observant copilul, care dormea liniștit în curbura brațului ei stâng. Era micuțul Fadi, nou-născutul demdji al verișoarei mele Shira. Dacă ar fi existat dreptate pe lumea asta, el ar fi fost cu mama lui acum. Dar Shira își pierduse, la rândul ei, capul pe eșafod. Mi-am amintit de privirea acuzatoare a Shirei din coșmarul meu. Că fiul ei avea să crească fără să aibă o familie, doar din cauza mea.

— Când m-am trezit, era… Sara ezită. Cred c-ar fi mai bine să vezi cu ochii tăi.

Nu suna prea bine. Mi-am apăsat palmele peste ochii obosiți. Ce rău ar fi putut să se întâmple în cele câteva ore? În spatele pleoapelor închise, am văzut din nou capul lui Imin căzând pe eșafod. Mâinile mi-au căzut pe lângă corp. Mai bine să înfrunți realitatea decât coșmarurile.

— Bine, am spus, ridicându-mă încet în picioare. După tine!

Legănându-l pe micuțul demdji cu păr albastru, Sara o luă înainte pe scara cufundată în întuneric, care urca în spirală până la acoperișul care dădea numele Casei Ascunse. Terasa de pe acoperișul clădirii era înconjurată din toate părțile de garduri vii înțesate cu flori, care ascundeau casa de ochii iscoditori, adăpostindu-le pe Sara și pe celelalte femei.

Mi-am dat seama că era ceva în neregulă înainte să ieșim cu totul pe acoperiș. Era noaptea târziu. Afară însă era o lumină stinsă, asemenea purpuriului unui răsărit de soare mânios. Dar asta nu era posibil, fiind aproape miezul nopții, nici măcar în timpul verii.

Sara a ajuns pe acoperiș înaintea mea și s-a dat repede la o parte, lăsându-mi calea liberă. Și atunci am văzut despre ce vorbea.

Cetatea Izman era cuprinsă de foc.

Flăcări șerpuitoare se înălțau deasupra capului meu și ne înconjurau din toate părțile, ca o boltă imensă care se întindea deasupra orașului. Abia puteam zări stelele de cealaltă parte, era ca și cum aș fi privit printr-o sticlă vălurită; erau șovăielnice și nedeslușite. Spre vest, puteam vedea focul arcuindu-se în jos spre zidurile orașului, iar spre nord flăcările plonjau spre mare. Dintr-odată mi s-a înfiripat în minte amintirea mamei, aflându-se în bucătărie, pe când eram mică, trântind un pahar peste un gândac care gonea pe masa de bucătărie, prinzându-l astfel înăuntru. Mă uitam curioasă, în timp ce creatura se cățăra pe marginea paharului, înnebunită și dezorientată. Captivă. Uitându-mă în sus, spre cupola de foc de deasupra noastră, îl înțelegeam acum destul de bine pe gândăcelul din Dustwalk.

— E o vrajă, spuse Sara cu tristețe, uitându-se cu ochii mijiți spre stele, prin strălucirea flăcărilor.

— Nu.

Pe vremuri, și eu aș fi crezut la fel. Dar l-am recunoscut: acest foc pâlpâitor, prea strălucitor, fără să fie întru totul natural. Era același foc pe care îl văzusem aprinzându-se sub bolțile din interiorul palatului, atunci când djinnul Fereshteh fusese ucis în mașinăria sultanului. Era același foc furat pe care îl văzusem trezindu-i la viață pe abdali, soldații mecanici ai sultanului, care chiar și acum patrulau pe străzile de sub noi, menținând starea de asediu.

— E un artificiu de inventator.

O nouă creație a Leylei, fiica inventatoare a sultanului, cea care era menită să ne țină închiși aici. Doar că, deși era o noutate, părea ciudat de familiar.

Și, iată, un zid mare de flăcări a cuprins muntele, ținând-o prizonieră pentru totdeauna.

Cuvintele acelea din Cărțile sfinte mi-au răsărit în minte. În Dustwalk, timp de  aisprezece ani, cuvintele scripturii îmi fuseseră repetate până-mi intraseră în cap. Știam povestea Zidului Ashrei, la fel ca toată lumea: marea barieră de foc care a întemnițat-o pe Distrugătoarea de Lumi, la sfârșitul Primului Război.

Uciderea ființelor nemuritoare. Reînvierea ideilor din Cărțile sfinte. De fapt, sultanul se prefăcea acum c-ar fi zeu.

Doar că acest lucru nu fusese făcut ca să ne protejeze de un mare rău. Și era departe de a fi vreo lucrare sfântă.

Eram ținuți prizonieri aici de marele rău.

Tweet