Cea mai recentă carte a scriitorului britanic, Matt Haig, Cartea alinării, a apărut în imprintul Orion powered by Nemira – o carte pentru oricine caută speranță, calea spre o viață mai bună sau doar un dram de încurajare.

Matt Haig privește condiția umană cu empatie și folosește o întreagă paletă de lumini și umbre ca să-și construiască poveștile uluitoare.

Neil Gaiman

Gânduri despre speranță, supraviețuire și miracolele vieții de zi cu zi.
În întuneric, chiar și cele mai mici raze de speranță ne pot conduce acasă. Iată o carte despre lucrurile care ne pot aduce mai aproape de noi înșine și despre frumusețea răpitoare a unei vieți obișnuite.

Matt Haig folosește cuvintele ca pe un desfăcător de conserve. Noi suntem conserva.

Jeanette Winterson

Eu pur și simplu iubesc cărțile acestui om.

Jodi Picoult

---

Fragment în avanpremieră

INTRODUCERE

Uneori, aștern lucruri pe hârtie ca să îmi găsesc alinarea. Lucruri pe care le-am învățat în clipele grele. Gânduri. Reflecții. Liste. Exemple. Lucruri pe care vreau să mi le reamintesc. Sau lucruri pe care le-am învățat de la alți oameni sau din alte vieți.

E un paradox ciudat că multe dintre cele mai clare și mai consolatoare lecții de viață le primim când suntem la capătul puterilor. Însă cel mai mult ne gândim la mâncare atunci când ne este foame și la plute de salvare, atunci când suntem aruncați peste bord.

Acestea sunt câteva dintre plutele mele de salvare. Gânduri care m-au ținut la suprafață. Sper ca unele dintre ele să vă poarte și pe voi spre uscat.

NOTĂ DESPRE STRUCTURĂ

Cartea de față este la fel de dezordonată ca viața.

Are multe capitole scurte și câteva mai lungi. Cuprinde liste și aforisme, citate și studii de caz, alte și alte liste, ba chiar și rețete pe alocuri. E influențată de experiență, dar are și momente de inspirație luate dintr-o varietate de domenii, de la fizica cuan[1]tică la filozofie, de la filme care-mi plac, la religii antice sau la Instagram.

Puteți s-o citiți cum vreți. Puteți începe cu începutul și s-o încheiați cu sfârșitul ori puteți începe cu sfârșitul și s-o încheiați cu începutul sau puteți pur și simplu s-o parcurgeți pe sărite.

Puteți îndoi paginile. Puteți să le rupeți. O puteți împrumuta unui prieten (poate nu și dacă i-ați rupt paginile). Puteți s-o lăsați lângă pat sau s-o țineți la toaletă. O puteți arunca pe fe[1]reastră. Nu există reguli.

Totuși, există un soi de temă accidentală a cărții. Și tema aceasta e conexiunea. Noi suntem totul. Și suntem conectați cu toate lucrurile. Om cu om. Moment cu moment. Durere cu plă[1]cere. Disperare cu speranță.

Când trăim vremuri grele, avem nevoie de un tip de alinare profundă. De ceva esențial. De un sprijin solid. De o stâncă de care să ne ținem.

Ceva ce deja avem în noi. Dar pe care uneori nu-l vedem decât cu puțin ajutor.

BEBELUȘ

Imaginează-ți că ești un bebeluș. Te-ai uita la acest bebeluș și ai spune că nu-i lipsește nimic. Bebelușul a venit pe lume complet. Valoarea lui e inerentă de la prima suflare. Valoarea lui nu depinde de lucruri exterioare precum bogăția sau aspectul, politica sau popularitatea. E valoarea infinită a vieții omenești. Și această valoare ne însoțește mereu, chiar dacă devine tot mai ușor să uităm de ea. Rămânem exact la fel de vii și de umani ca în ziua în care ne-am născut. Nu avem nevoie decât să existăm. Și să sperăm.

TU EȘTI SCOPUL

Nu trebuie să te perfecționezi continuu ca să te iubești. Iubirea nu e ceva ce meriți doar dacă ai atins un scop. Lumea exercită o presiune asupra ta, dar nu o lăsa să-ți stoarcă toată compasiunea de sine. Te-ai născut demn de iubire și rămâi demn de iubire. Fii bun cu tine însuți.

Nimic nu e mai puternic decât o rază de speranță care nu se stinge.

CEVA CE MI-A SPUS TATA ODATĂ, CÂND NE-AM RĂTĂCIT ÎNTR-O PĂDURE

S-a întâmplat ca eu și tata să ne rătăcim cândva într-o pădure din Franța. Cred că aveam doisprezece sau treisprezece ani. Oricum, era înainte ca mai toată lumea să aibă telefon mobil. Eram în vacanță, genul de vacanță la țară tipică pentru clasa de mijloc, pe care nu o prea înțelegeam. Ne aflam pe Valea Loarei și plecaserăm la alergat. Cam după o jumătate de ceas, tata și-a dat seama de problemă: „Oh, se pare că ne-am rătăcit!“ Am tot mers în cerc, încercând să găsim calea de întoarcere, dar fără succes. Tata a întrebat doi bărbați, braconieri, în ce direcție s-o luăm, iar ei ne-au dat indicații greșite. Am observat că tata în[1]cepuse să intre în panică, deși încerca să nu se trădeze față de mine. Eram în pădure de ore întregi deja și amândoi știam că mama trebuia să fi fost teribil de îngrijorată. Eu tocmai ce afla[1]sem de la școală povestea biblică a israeliților care au murit în pustietate, așa că nu mi-era greu să-mi imaginez că asta ne aștepta și pe noi. „Dacă mergem în linie dreaptă, ieșim de aici“, a spus tata.

Și a avut dreptate. Până la urmă, am auzit sunete de mașini și am ajuns la un drum principal. Ne găseam la șaptesprezece kilo[1]metri de satul de unde plecaserăm, dar măcar acum aveam indi[1]catoare. Nu mai eram printre copaci. Și mă gândesc adesea la această strategie când mă simt complet pierdut — la propriu sau metaforic. M-am gândit la ea când aveam o cădere nervoasă. Când treceam printr-un atac de panică accentuat de o depresie, când îmi exploda inima în piept de frică, când de-abia mai știam cine sunt sau când nu mai știam cum să continui să trăiesc. Dacă mergem în linie dreaptă, ieșim de aici. Pășind constant în aceeași direcție, vei ajunge întotdeauna mai departe decât alergând în cerc. E vorba despre hotărârea de a nu renunța să mergi înainte.

E ÎN REGULĂ

E în regulă să fii distrus.

E în regulă să porți cicatricele experienței.

E în regulă să fii varză.

E în regulă să fii ceașca de ceai ciobită. Ea e cea care are o poveste.

E în regulă să fii sentimental și capricios, să verși lacrimi dulci-amare la cântece sau la filme care nu ar trebui să-ți placă.

E în regulă să-ți placă tot ce-ți place.

E în regulă să-ți placă unele lucruri fără un motiv anume, nu pentru că sunt deștepte, cool sau populare.

E în regulă să-i lași pe oameni să te găsească. Nu trebuie să tragi de tine și să te extinzi până devii invizibil. Nu trebuie să fii tu mereu cel care întinde brațele spre oameni. Uneori îi poți lăsa să ajungă la tine. Așa cum spune marea scriitoare Anne Lamott: „Farurile nu aleargă pe insulă ca să salveze bărci; ele doar stau acolo și luminează.“

E în regulă să nu profiți la maximum de orice moment.

E în regulă să fii cine ești.

E în regulă.

PUTERE

Marcus Aurelius, împărat roman și filozof stoic, credea că, dacă suntem tulburați de un lucru exterior, „de fapt nu acesta te tulbură, ci felul tău de a-l judeca; stă în puterea ta, chiar din acest moment, să-l înlături“.

Ador acest citat, dar totodată știu din experiență că uneori e aproape imposibil să găsești puterea de care vorbește. Nu putem pur și simplu să pocnim din degete și să scăpăm de — să spunem — durere, de stresul de la muncă sau de grijile privitoare la sănătate. Când suntem pierduți într-o pădure, poate că frica noastră nu e cauzată de respectiva pădure sau de faptul că ne-am rătăcit, dar, când suntem cu adevărat rătăciți acolo, simțim foarte clar că sursa fricii noastre este chiar faptul de a fi rătăciți în pădure.

Dar ne este de ajutor să ne amintim că perspectiva noastră este lumea noastră. Circumstanțele exterioare nu trebuie să se schimbe ca să ni se schimbe perspectiva. Iar pădurile prin care rătăcim sunt metaforice; uneori ne este imposibil să evadăm din ele, dar, cu o schimbare de perspectivă, putem trăi printre copaci.

Tweet