Cui nu-i plac romanele poliţiste?

detectivul

Azi celebrăm 93 de ani de la naşterea marelui Arthur Hailey cu o reducere aniversară de 50%.

Un scriitor de best-sellers aduce oarecum cu un criminal în serie. Spre sfârşitul carierei, e limpede pentru toţi cititorii săi că omul are un modus operandi bine stabilit: cum îi vine ideea, felul în care-şi face documentarea pentru carte, cum scrie efectiv, cum construieşte povestea şi personajele, temele pe care le abordează şi care se potrivesc în logica sa proprie, ca nişte piese dintr-un puzzle. Decorul se mai schimbă, însă odată ce te-ai prins care e reţeta succesului, ar fi şi aiurea să n-o foloseşti până încetează a mai avea efectul scontat.

În ultimul său roman, Arthur Hailey dă lovitura, din nou, de astă dată abordează genul policier – dacă nu mă înşel, este singurul roman poliţist pe care-şi pune el semnătura. Şi asta se vede, vă zic de la bun început. Pe de altă parte, nu cred că Hailey ar fi urmărit să se încadreze musai în gen…

Cartea debutează palpitant: e seara târziu şi detectivul nostru, sergentul Malcolm Ainslie din cadrul departamentului de poliţie al oraşului Miami, încă prins cu treburi de serviciu, se pregăteşte să plece spre casă, când un apel telefonic îl întoarce din drum. Ce să vezi, un criminal în serie pe care chiar Ainslie l-a băgat la răcoare şi care urmează a fi executat chiar a doua zi dimineaţa, vrea neapărat să se spovedească lui Ainslie şi numai lui. De aici, totul e mai mult decât previzibil: nelegiuitul recunoaşte crimele ce i s-au pus în spinare… mai puţin una, şi aşa porneşte vânătoarea după un al doilea ucigaş.

Abordarea este o combinaţie între stilul făcut celebru de detectivul Columbo şi un whodunit clasic. Se suprapun două cazuri, ca în serialele CSI: ştim din primele pagini cine este criminalul în serie, ca prin reminiscenţele lui Ainslie să aflăm apoi cum s-a derulat ancheta ce a dus la prinderea acestuia. În paralel, tot Ainslie este cel care se luptă să dovedească că există un autor diferit pentru crima nerecunoscută, dezvăluit în scris spre finalul cărţii. Zic asta în mod special fiindcă cititorul se prinde cine este ucigaşul cu mult înainte ca identitatea sa să apară în negru pe alb, deşi asta nu te opreşte din lectură defel.

Hailey este maestru la îmbinarea mai multor planuri, de aici şi dinamica romanului, uneori poate ameţitoare prin succesiunile de povestiri în povestire. Cartea abundă în detalii specifice muncii de investigaţie, unele chiar exagerat de repetitive, cum ar fi apariţia benzii de poliţie şi a codurilor de transmisie radio pe care aceştia le utilizează în comunicările lor. Pe mine, una, m-au agasat oleacă, pe moment.

Ai zice şi că pleiada de personaje e supărătoare, dacă ele n-ar fi extrem de şterse. În afara detectivului, ceilalţi abia dacă există de sine stătători şi mai degrabă se coagulează în personaje colective: victimele, colegii şi şefii lui Ainslie, procurorii şi avocaţii, familia; sau ca în cazul criminalului în serie, definit scurt şi cuprinzător prin porecla sa, Animalul, cumva amintind de bestia biblică.

În construcţia personajului central Hailey adună la un loc clişee reprezentative pentru detectivul rebel din filmele americane: bărbatul între două vârste, obosit de grozăviile pe care le vede, uneori chiar gata să renunţe la slujba care îl macină lent, care bate pasul pe loc deşi ar putea face o carieră strălucită, cu o familie înţelegătoare pe care, culmea, o trădează pe ici, pe colo, generând astfel niscai frământări interioare, doar atât cât să fie oleacă mai complex. Faptul că Ainslie este un răspopit şi un erudit pune gaz pe focul acesta al poliţistului cu mai mult de o dimensiune.

De altfel unul din leitmotivele romanului îl reprezintă asemănarea dintre poliţişti şi preoţie. Hailey atinge din zbor ideea execuţiei ca pedeapsă pentru cei mai răi dintre cei răi, fie conform legilor statului ori legilor de viaţă, fără a se pronunţa neapărat pro sau contra, precum şi problema pierderii credinţei printr-o cunoaştere aprofundată.  Din zbor, zic, pentru că totuşi rămâne un roman uşor.

Mi-a plăcut mult însă că a ţinut să menţioneze de cel puţin două ori că civilizaţia religiilor nu se întinde pe mai mult de cinci mii de ani din toată istoria pământului, a universului. Uneori suntem atât de prinşi în tradiţiile şi datinile noastre că uităm că ele sunt… contrafăcute, cum Hailey bine subliniază exemplificând alcătuirea Bibliei.

Citeşte mai mult pe suspans.ro

Autor: Alexandra Popescu

2 Commentarii

  1. gigi 05/04/2013 Reply
  2. IB 05/04/2013 Reply

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.