Pe 24 aprilie îl sărbătorim pe Marian Truţă, unul dintre cei mai îndrăgiţi autori SF de la noi! Născut în 1960, Marian Truţă  coordonează Revista Nautilus şi este redactor-şef al Colecţiei de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice.  În 2012 pubblică la Nemira volumul de 4 proze intitulat A doua venire, 4 istorii alternative primite extrem de bine de publicul român. Talentul scriitorului a fost confirmat şi de critică, astfel că în 1987 a câştigat Premiul Uniunii Scriitorilor în 1987, apoi premiul Ion Hobana, împreună cu Dănuţ Ungureanu, pentru Vegetal, declarat “Cel mai bun roman de literatură sf şi fantasy” din 2014.

Cum altfel să sărbătorim mai bine această zi dacă nu cu o surpriză pentru toţi fanii literaturii scrise de Marian Truţă? Aşa încât vă oferim în avanpremieră galactică un pasaj din romanul la care autorul lucrează intens în prezent şi care se anunţă a fi o nouă pagină de istorie alternativă.

Titlu de lucru:  “Nicicând nu va ninge peste Amazon”

Sinopsis: Războaiele mari pot ascunde uneori războaie mai mici, dar nu mai puţin însemnate. La Voronej, in 1943, câţiva tanchişti germani, împreună cu o mână de soldaţi sovietici, au găsit de cuviinţă să înfrunte un inamic necunoscut, modificând astfel cursul istoriei.

Fragment din Partea 1, Capitolul 1:

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

– Ce naiba e asta? a repetat colonelul întrebarea, de data aceasta pe un ton ceva mai ridicat, chiar agresiv, ceea ce dovedea, printre altele, un început de panică.
– Tovarăşe colonel, a început locotenentul, vă raportez că văd două avioane de ale noastre care urmăresc o ţintă…
– Asta văd şi eu, prostane! Vreau doar să ştiu ce e afurisita aia de ţintă!
Spunând acestea, Pastukov şi-a recăpătat oarecum stăpânirea de sine. În fond era obişnuit cu bombardamentele inamice. Nu-i de mirare că a presupus imediat că are de a face cu vreo armă nouă. Numai că ciudăţenia aceea nu făcea nimic altceva decât să zboare în linie dreaptă. Dacă ar fi slobozit către ei câteva bombe, sau ceva gloanţe, sau vreo rază a morţii care să-i facă batalionul tăciuni, ar fi fost mai uşor de priceput, iar deciziile pe care ar fi trebuit colonelul să le ia ar fi venit aproape automat. Aşa însă… Poate era vreun dispozitiv de recunoaştere lansat în adâncime de inamic? Greu de crezut. La naiba, recunoaşterea aeriană se face cu avioane mici şi iuţi, care zboară sus de tot, ca să observe o suprafaţă cât mai mare. Şi nu faci astfel de manevre având în coadă două avioane de vânătoare. De fapt, obiectul cu pricina nu făcea niciun fel de manevre, doar zbura cuminte spre răsărit. Şi încasa gloanţele celor două Lavocikin 5 cu o nepăsare imperială.
Tot spectacolul acesta a durat cam trei minute. Ligheanul acela zburător a trecut indiferent pe deasupra lor şi s-a pierdut în zare. Avioanele de vânătoare l-au mai urmărit un pic, după care au făcut un viraj şi s-au pierdut şi ele, undeva spre nord. Probabil rămăseseră fără muniţie sau fără gaz şi se întorceau la bază. Cu siguranţă că piloţii anunţaseră prin radio ciudatul eveniment. Şi, mai mult ca sigur, deja o altă escadrilă era în aer, gata să intercepteze intrusul. Preţ de o clipă, Pastukov s-a gândit că ciudăţenia aceea aeriană se îndrepta spre Hava, taman acolo unde se afla generalul Ifrimov. Dacă avea ca misiune să bombardeze statul major al Diviziei 10 Căi ferate? Iar el, Pastukov, a stat ca un gură cască, în mijlocul curţii, belind ochii la cer fără să facă nimic. Chestia asta se putea împuţi.
– Legătura cu divizia! a zbierat el şi a făcut stânga-mprejur, spre clădirea din care ieşise.
Voliuhin, cu cascheta colonelului încă în mână, s-a luat după acesta, a trecut valvârtej de plantonul de la intrare şi a coborât la subsol, în camera de transmisiuni. În prag, s-a oprit, şovăind. Nu avea voie să intre acolo, consemnul era clar şi pentru toată lumea.
– Ce stai acolo? l-a luat la rost Pastukov. Intră şi închide uşa… Eşti martorul meu la ce am văzut afară.
Voliuhin se strecură înăuntru, cu cascheta colonelului în mâna dreaptă. Să i-o ofere acum? Să aştepte, să nu-l sâcâie? În fond, un colonel e colonel şi-n… capul gol. Cât priveşte calitatea de martor pe care i-o atribuise Pastukov, nu-l făcea deloc fericit. Dimpotrivă, ar fi preferat să fie lăsat în pace, să-şi vadă de scrisoarea lui.
– Tovarăşe colonel, a intervenit transmisionistul de serviciu, nu pot să prind divizia prin radio… De altfel nu pot să prind nimic prin radio. Încerc prin fir?
– Încearcă prin orice, şi cu porumbei voiajori, numai fă-mi legătura la general…
Voliuhin vedea pentru prima dată interiorul unei camere de transmisiuni. Din tavan coborau mănunchiuri de fire, frumos aranjate şi prinse în cleme de metal. Toate acele sârme intrau în diverse aparate aşezate pe câteva poliţe care atârnau pe un singur perete. Aparatele, masive, pline de butoane şi de cadrane, cu carcase metalice vopsite în galben-ocru, cu vopseaua aceea numită în popor „lovitură de ciocan”, dădeau impresia de ordine şi de siguranţă. De acolo, colonelul Pastukov putea să ia legătura cu oricine. Chiar şi cu Stalin, dacă ar fi avut vreo treabă cu el. Sau dacă Stalin s-ar fi hotărât să-l întrebe de sănătate pe colonel. Auzise, încă din prima zi de când sosise acolo, că transmisioniştii aveau obiceiul să prindă posturi de radio americane, pe unde scurte, şi să asculte muzică. Ceea ce nu era interzis în mod explicit. Doar americanii erau aliaţi cu Uniunea Sovietică. Numai că dacă s-ar fi aflat mai sus, la divizie spre exemplu, că soldaţii de la transmisiuni ascultă foxtroturi în loc să facă ceva mai util pentru efortul de război, s-ar fi lăsat cu sancţiuni. Linia întâi sau Siberia, în funcţie de dispoziţia organului de anchetă NKVD, care ţinea loc şi de instanţă militară, şi de executor, şi cam de orice era nevoie ca să menţină disciplina neştirbită. Se ştia că un foxtrot sau un blues erau nişte produse imperialiste, menite să atrofieze instinctele proletare. Poate că de aceea generalul Ifrimov prefera să asculte muzică lăutărească. Lăutarii inventaseră această muzică în anii lungi de robie cruntă în slujba claselor exploatatoare. Aşadar, văicăreala lăutărească era o muzică nimerită pentru un fiu al clasei muncitoare, neexploatatoare. Hei, dar şi bluesul era o invenţie a sclavilor negri, oprimaţi de omul alb şi imperialist. Prin urmare, că spui blues sau muzică lăutărească, este cam acelaşi lucru din punct de vedere ideologic. Dar să lăsăm muzica deoparte, nu face obiectul relatării noastre.
– Tovarăşe colonel, am divizia, a intervenit soldatul după ce învârtise de zor micuţa manivelă a inductorului. Vedeţi că se aude prost.
Colonelul a luat receptorul greu, din ebonită, şi s-a răstit în microfon:
– Pastukov la aparat, cu cine vorbesc?… Dă-mi-l pe general, urgent! a adăugat el după o scurtă pauză. Cum care general? Ifrimov, deşteptule!… Cum adică? Şi ce dacă doarme, nu pricepi că arde?!
Pastukov ştia că Ifrimov, chiar dacă era trezit din somn, de obicei nu se enerva. Desigur, dacă solicitarea era întemeiată. Mai grav ar fi fost dacă nu ar fi anunţat divizia despre fenomenul la care tocmai asistase. Atunci, probabil, Ifrimov şi-ar fi ieşit din pepeni doar ca să intre în Pastukov cu o sută de kilometri pe oră. Nu era de dorit să cunoşti mânia generalului, după cum am mai spus.
– Colonelul Pastukov la aparat! Tovarăşe general, vă rog să-mi permiteţi să raportez…
Poate voit, poate involuntar, operatorul comutase pe deschis difuzorul amplificatorului, astfel încât replicile generalului puteau fi auzite de toţi cei prezenţi în cameră. Adică de Voliuhin şi de operator. Dar chiar şi dacă aceştia nu le-ar fi auzit, istoria Marelui Război pentru Apărarea Patriei ar fi fost aceeaşi. Ba mai mult, istoria întregului Univers ar fi avut acelaşi curs. Şi anume, spre entropia maximă.
– Ifrimov aici, te ascult.
– Tovarăşe general! Vă raportez că…
Pastukov a avut o mică ezitare. Se gândea, probabil, la maniera în care trebuie raportat un astfel de incident. Două avioane Lavocikin 5 se dovediseră incapabile să doboare un intrus aerian care, în acel moment, avansa în adâncimea teritoriului sovietic, nestingherit de nimeni. Lucrul acesta se lăsa greu de pus în cuvinte.
– … Vă raportez că două avioane de vânătoare Lavocikin 5 au interceptat o aeronavă străină în dreptul staţiei Malaia Privalovka. În ciuda opoziţiei vânătorilor noştri, aeronava a scăpat aparent nevătămată şi se îndreaptă spre Hava.
Pauză. Din difuzor se auzeau pocnituri uşoare, generate de zgomotul electric al liniei telefonice, dar şi de filtrarea imperfectă a semnalelor telegrafice care se transmiteau necontenit pe liniile de comunicaţie prin fir. Probabil că cineva transmitea, codat în Morse, vreun eveniment important sau, pur şi simplu, un raport de intendenţă. Dar acele semnale parazite, pe care urechea neantrenată a lui Pastukov nu le putea descifra, nu aveau nicio noimă pentru acesta. Puteau la fel de bine să fie generate de procesele mentale ale generalului.
– Ce fel de aeronavă? a întrebat în cele din urmă Ifrimov. Un avion nemţesc? Ce tip? Era singur?
Pastukov se aşteptase la întrebările aceasta. Era previzibil ca generalul să se intereseze în amănunt, ca să poată lua măsurile cuvenite. Spre exemplu, putea să ceară ajutor de la vreun aerodrom vecin, să ridice câteva avioane, sau putea doar să alerteze bateria antiaeriană instalată la periferia oraşului Hava, în vecinătatea unui teren de fotbal al echipei locale. Terenul nu era, aşa cum ne-am fi aşteptat, plin de bălării şi de mărăcini, ci, dimpotrivă, arăta bine întreţinut cu toate că membrii clubului sportiv „Viitorul Luminos” din Hava erau cu toţii prinşi în diferite activităţi legate de război şi care nu le mai permiteau să alerge prin iarbă după o minge. În plus, echipa de fotbal fusese risipită pe toate fronturile. Gazonul de calitate era datorat unui maior de infanterie din armata germană, pe numele lui Meyer, care staţionase la Hava vreme de câteva luni, înainte de Marea Contraofensivă, şi care fusese mare amator de fussball în viaţa civilă.
– Vă raportez… nu era un avion, era doar o aeronavă fără însemne.
– Cum vine asta? Zbura sau nu?
Voliuhin putea deja să vadă picăturile de transpiraţie care înfloreau pe buza superioară a colonelului. Cum poţi explica unui general de divizie că nu tot ce zboară se poate numi avion?
– Arăta ca un disc, tovarăşe general, a explicat Pastukov cât de calm a putut. Ca un disc strălucitor, cu aspect metalic.
– Pastukov, ai băut ceva? Pentru că dacă m-ai chemat doar ca să-mi povesteşti vreo vedenie îţi dau cuvântul meu de general că am să te trimit la un batalion disciplinar din linia întâi!
– Tovarăşe general… Au fost martori, au fost două avioane Lavocikin 5, se poate verifica…
Nu a mai fost necesar să continue. Cu toţii au auzit din difuzor un vaiet prelung. Era alarma aeriană din Hava.
– Ce se întâmplă acolo? a întrebat generalul.
Era evident că Ifrimov vorbea cu cineva de lângă el.
Din difuzor s-au auzit câteva hârâituri şi cuvinte de neînţeles. Cineva îi răspundea lui Ifrimov, dar amplificatoarele, deşi cu lămpi de putere, nu erau atât de fine încât să redea cu acurateţe cuvintele celor care se aflau prin preajma generalului. Sau poate că nu amplificatoarele erau de vină, ci microfonul cu cărbune la care vorbea Ifrimov şi care avea ca proprietate remarcabilă să umple firele cu tot felul de pliciuri, pocnete, mârâieli şi hârâieli electrice care sporeau farmecul unei convorbiri telefonice în vreme de război. Pastukov înţepenise, asudat şi roşu la chip, într-o inutilă poziţie de drepţi, de parcă Ifrimov l-ar fi putut observa cu privirea sa severă, de general basarabean care se pricepuse, în decursul vieţii, să scape de plasa eficientă a NKVD-ului. Trecu o secundă, trecură două secunde, apoi, ca dintr-o vană de irigaţii dintr-un colhoz fruntaş, se scurse şuvoi jumătate de eternitate. Cel puţin aşa simţea colonelul Pastukov. Că stă acolo, în subsolul transmisioniştilor, de sute de ani.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………