„Un nou roman extraordinar!“, spune Stephen King despre Misterul ulmului, de Tana French, cel mai fresh thriller din Armada powered by Nemira.

Bestseller New York Times și declarat NOTABLE BOOK OF 2018 de The New York Times & BEST BOOK OF 2018 de National Public Radio, Amazon, The New York Times Book Review, Vulture, The Boston Globe, Literary Hub, Slate, Elle, Vox, Misterul ulmului are recenzii spectaculoase de la cititori pasionați de thrillere și de la cititori de ficțiune în general, reușind în scurt timp de la publicare să devină un adevărat fenomen.

Povestea pare simplă: Toby este un băiat fermecător care a tras lozul cel mare la muncă, așa că iese cu prietenii pentru a sărbători. Din păcate, întors acasă, dă peste doi necunoscuți care îl bat cu sălbăticie, lăsându-l aproape mort. Și astfel viața i se schimbă pentru totdeauna. Așa că se refugiază la reședința veche a familiei, să aibă grijă de bătrânul său unchi Hugo. Dar, când găsește un craniu în trunchiul unui ulm din grădină și declanșează o investigație, tânărul descoperă secrete care îi pun trecutul într-o lumină cu totul nouă. Oare de ce suntem capabili atunci când nu mai știm cine suntem?

---

Descoperă în fragmentul de mai jos atmosfera unică construită de Tana French:

Susanna a așezat-o pe Sallie pe șold, l-a apucat pe Zach de braț în aceeași mișcare și i-a târât pe amândoi înapoi spre casă, spunându-le, pe un ton ferm, tot felul de prostii ca să-i liniștească. Sallie încă urla, un urlet zgâlțâit de pașii Susannei. Zach trecuse la țipete sălbatice, atârnat de capătul brațului Susannei și vrând să ajungă înapoi la noi. Când ușa bucătăriei s-a trântit în urma lor, tăcerea a cuprins grădina ca o cenușă vulcanică.

Craniul era răsturnat într-o parte, în iarbă, între peticul de mușețel și umbra ulmului de munte. Una din orbite era înfundată cu un dop de pământ negru, cu rădăcini mici, palide, îmbârligate. Maxilarul era căzut într-un urlet strâmb, imposibil. Bucăți de ceva maroniu, păr sau mușchi, atârnau de os. Noi patru stăteam într-un semicerc, de parcă ne adunaserăm pentru o ceremonie de inițiere de neînțeles, așteptând un semnal care să ne spună cum să începem. În jurul picioarelor noastre, iarba era lungă și umedă, aplecată sub greutatea ploii de dimineață.

– Pare de om, am zis.

– E fals, a zis Tom. Ceva de Halloween…

– Nu cred că e fals, a zis Melissa.

Am înconjurat-o cu brațul. Mi-a luat mâna într-a ei, dar absentă: era concentrată asupra tigvei.

– Vecinii noștri au pus un schelet afară, a zis Tom. Anul trecut. Arăta perfect real.

– Nu cred că e fals.

Nimeni nu s-a mișcat.

– Cum să fi ajuns aici un craniu fals? am întrebat.

– Adolescenți care se prostesc, a zis Tom. L-au aruncat peste zid sau de pe un geam. Cum să fi ajuns aici un craniu real?

– Ar putea fi vechi, a zis Melissa. Să aibă sute de ani, chiar mii. Iar Zach și Sallie l-au scos afară sau poate o vulpe.

– E fals ca naiba, a zis Leon. Vocea lui era ascuțită, tensionată și furioasă. Se speriase de moarte. Și nu mi se pare amuzant. Cineva ar fi putut avea un infarct. Aruncați-l la gunoi, înainte să-l vadă Hugo. Scoateți o lopată din magazie, că eu nu pun mâna pe el.

Tom a făcut trei pași rapizi înainte, s-a sprijinit într-un genunchi lângă chestia aia și s-a aplecat. S-a ridicat repede, inspirând brusc.

– OK, a zis. Cred că-i real.

– Pentru Dumnezeu, a zis Leon. Nu se poate, nu are cum să…

– Uită-te.

Leon nu s-a mișcat. Tom a făcut un pas în spate, ștergându-și mâinile de pantaloni de parcă l-ar fi atins. Sprintul prin grădină îmi făcuse cicatricea să pulseze. Un ciocănel ascuțit îmi dezechilibra vederea cu fiecare lovitură. Mi se părea că tot ce puteam face mai bun era să rămânem nemișcați, cu toții, și să așteptăm până când zbura ceva să ridice obiectul și să-l ducă în lumea cealaltă, de unde venise. Că, dacă mișcam chiar și vârful piciorului, dacă respiram, șansa se pierdea, și un șir de evenimente cumplite, de neoprit, se puneau în mișcare.

– Să văd, a zis Hugo, din spatele nostru.

Am tresărit cu toții. Și-a croit drum printre noi, cu bastonul lovind ritmic iarba, și s-a aplecat să se uite.

– Ah, a spus. Zach avea dreptate.

– Hugo, am zis eu. Mi se părea salvarea, singura persoană din lume care știa cum să scăpăm de asta, ca să ne întoarcem cu toții și să vorbim despre casă, mai departe. Ce facem? S-a întors să mă privească peste umăr, împingându-și ochelarii pe nas.

– Chemăm Garda, firește, a zis el blând. Fac eu asta imediat.

Am vrut doar să văd cu ochii mei.

– Dar, a zis Leon și s-a oprit.

Hugo l-a privit o secundă, fără expresie, și s-a aplecat iar peste craniu.

Mă așteptam la detectivi, însă au apărut polițiști în uniformă: doi tipi cam de vârsta mea, cu fețe indescriptibile, cu ceafa lată, asemănători de parcă erau frați, amândoi cu accent de Midlands și veste galbene, fluorescente, și genul de politețe meticuloasă despre care înțelege toată lumea că este condiționată. Au ajuns repede, însă după ce au văzut ce și cum, n-au părut încântați.

– Ar putea fi de animal, a zis cel mai masiv, urmându-ne pe mine și pe Melissa pe hol. Sau niște rămășițe vechi. Arheologice.

– Ați făcut bine că ne-ați sunat, a zis celălalt. E mai bine decât să vă pară rău.

Hugo, Leon și Tom erau încă în grădină.

– Deci, a zis cel mai masiv, arătând spre ei, hai să aruncăm o privire, și el și colegul lui s-au lăsat pe vine lângă craniu, cu pantalonii întinși pe coapsele groase. Am văzut când s-au privit. Cel mare a luat un pix din buzunar și l-a vârât în orbita goală, înclinând cu grijă craniul într-o parte și în alta, examinând fiecare unghi. A folosit apoi pixul să dea la o parte iarba din maxilar, ca să inspecteze dinții. Leon își rodea nervos unghia de la degetul mare. Când polițistul a ridicat privirea, avea chipul și mai inexpresiv.

– Unde l-ați găsit? a întrebat.

– L-a găsit strănepotul meu, a zis Hugo.

Dintre noi toți, era cel mai calm. Melissa își strângea mijlocul, Leon tremura de încordare, și chiar și Tom era palid și părea uluit, cu părul ridicat de parcă și-ar fi trecut degetele prin el.

– Într-un copac, a continuat el. Cred că ăsta, dar nu știu sigur.

Ne-am uitat cu toții la copac. Era cel mai mare din grădină și cel mai bun pentru cățărat, o prăjină înaltă, noduroasă, cenușiu-maronie, poate de vreun metru și jumătate diametru, cu cioturi aspre care creau sprijin natural perfect pentru mâini și picioare, până în punctul în care, la vreo doi metri și jumătate, se despărțea în crengi groase, pline de frunze imense, verzi. Din același copac sărisem și îmi rupsesem glezna, când eram copil; cu o tresărire oribilă, mi-am dat seama că acel craniu ar fi putut fi acolo tot timpul, că m-aș fi putut afla la câțiva centimetri de el.

Polițistul masiv s-a uitat la colegul lui, care s-a ridicat și, cu o agilitate surprinzătoare, s-a cățărat pe trunchi. S-a agățat cu mâna de o creangă, scoțând o lanternă subțire din buzunar. A îndreptat-o spre crăpătura din trunchi, a mișcat-o de colo până colo, privind cu gura căscată. Într-un târziu, a sărit înapoi în iarbă, icnind, și i-a făcut semn din cap celuilalt.

– Unde e acum strănepotul? a întrebat cel mare.

– În casă, a răspuns Hugo, cu mama și cu sora lui, care era cu el când l-a găsit.

– Așa, a zis polițistul.

S-a ridicat, băgând pixul în buzunar. Fața lui era distantă. Mi-am dat seama, șocat, că era entuziasmat.

– Să mergem să discutăm rapid cu ei. Haideți cu toții cu mine. Și spre colegul lui: Ia legătura cu detectivii și cu biroul. Tipul a încuviințat. Ne-am îndreptat spre casă, iar eu am privit peste umăr: polițistul, cu picioarele depărtate, își butona telefonul. Ulmul de munte, vast și luxuriant, cu coroana lui bogată, de vară. Și între ei, pe iarbă, forma mică, maronie, abia vizibilă dintre margarete.

Tweet