Suntem în Calcutta, însă departe de vacarm, undeva la periferia oraşului, pe străzile întortocheate ale cartierului Tollygunge pe care toată lumea îl cunoaşte datorită celebrului său club de golf. Casele sunt modeste, semn că oamenii aparțin cumva clasei de mijloc. Există o linişte a locului, deloc străină liniştii culturilor care conviețuiesc aici: cândva dominantă, populația musulmană este acum din nou minoritară, însă numele străzilor rămase neschimbate şi superba moschee de pe colț care domină întregul peisaj amintesc în continuare de vremurile acelea de demult; dacă la toate acestea adăugăm şi vechiul cimitir creştin pe care cartierul îl adăposteşte, atunci da, pacea religiilor este la ea acasă.

Notorietatea însă este asigurată cum spuneam de selectul club de golf care se întinde în apropiere: un adevărat paradis terestru, clubul, fondat de dinaintea Independenței, continuă să exisite şi acum sub aceleaşi auspicii britanice. Locul este realmente un magnet nu numai pentru nostalgicii Coroanei, dar şi pentru Udayan şi fratele său mai mare cu cinsprezece luni, Subhash. Ambii sunt copii din cartier. Poarta din lemn şi zidul din cărămidă înălțat şi consolidat de curând pentru a ține la distanță privirile curioşilor nu-i descurajează pe cei doi eroi ai poveştii noastre: ştiu de fiecare dată pe unde să pătrundă, sărind gardul cu ajutorul a doua bidoane goale, bune la cățărat. Nu-şi pot stăpâni niciodată tentația de a trimite câteva lovituri. Cum-necum au mereu buzunarele burduşite de mingi uzate şi împart bucuroşi o singură crosă, veche şi aceea. Punctul lor de reper în toată această aventură urbană, clandestină, rămân de fiecare dată cele două minarete, cel alb şi cel roşu, care saltă în cer chiar şi de pe pajiştile acelea impecabile şi ireale ale terenului de golf.

Subhash şi Udayan sunt nedesparțiți, clădiți la fel, îmbrăcând aceleaşi haine, adesea confundați, întorcând ambii capul când unul dintre ei este strigat, cu grija în primul rând de a nu se pierde din ochi unul pe celălalt – cert este că niciunul din ei nu a lipsit până acum din amintirea celuilalt. N-au ieşit nici de sub ascultarea părinților, asta neîmpiedicându-i să se bucure din plin de insolitul copilăriei şi adolescenței: cutreieră cartierul, descind aproape zilnic pe terenul de golf, îşi construiesc propriul aparat de radio din piese vechi provenind din rezervele bogate ale Armatei Indiene, sunt fascinați de tehnică, de jocul de şah şi de meciurile de fotbal.

Suntem spre sfârşitul anilor ’60: Statele Unite pătrund în Vietnam, peste Brazilia cade o lungă dictatură militară, în India incidentele dintre hinduşi şi musulmani se amplifică, iar la 650 de kilometri de Calcutta, în satul Naxalbari din provincia Darjeeling, țăranii nu mai pot îndura umilința şi foametea la care sunt condamnați de secole de către moşierii bogați: se revoltă. Țara întreagă se sprijină pe o economie agrară de tip feudal. Cei doi frați trăiesc cu intensitate şi cu groază vestea masacrării în cele din urmă a țăranilor chiar de către autorități. Este evenimentul care marchează ruptura de copilărie şi de lumea aceea pe care o ştiau dintotdeauna ca ca fiind una rânduită, bună. Terenul de golf rămâne, prin urmare, mult în urma lor, în față aşezându-se studiile universitare, angajamentul politic şi acțiunile militante. Mai mult, vor stabili că golful nu reprezintă decât o distracție a burgheziei vândute străinilor şi că India este o țară semicolonială care se comportă ca şi cum britanicii nici n-ar fi plecat.

Se apropie anii ’70: studenții din Calcuta şi nu numai, inițiază dezbateri aprinse şi mişcări de amploare pentru instaurarea unei dreptăți sociale. Crezul lor este inspirat de modelul comunismului chinez, un ideal de societate pentru care Udayan e dispus să sacrifice orice, chiar şi apropierea fratelui său. Subhash gândeşte şi simte diferit, însă: drumul său nu poate fi schimbat de angajamentele politice şi nici de presiunea fratelui mai mic – va pleca în cele din urmă în America pentru pregătirea doctoratului. În felul acesta distanța dintre ei va capăta de acum conținut, devenind reală. Dar de la un punct al ei, lucrurile nu vor mai fi niciodată ca înainte.

În Distanța dintre noi descoperi o lectură care te absoarbe, cu totul, care te sustrage din prezentul timpului tău pentru a te aşeza într-un alt prezent, pe străzile altei lumi, sub cerul unui alt spațiu şi, poate cel mai uluitor lucru, în aerul altei după-amiezi, când se întâmplă să simți gustul şi mirosul naturii, atunci, imediat de după ploaie! În permanență, de la primul la cel de pe urmă rând şi indiferent de intensitatea sau de forța de pătrundere, limbajul oamenilor păstrează un înveliş familial, cald şi asigurator. Se vor petrece lucruri teribile în povestea aceasta dar în nicio clipă a ei lumea nu îşi va pierde miezul şi tăria; oamenii vor abdica poate de la destinul lor, îşi vor fi rătăcit calea, însă picioarele le vor sta întotdeauna pe pământ, bine înfipte în magma încinsă a vieții.

Sunt aproape 500 de pagini de povestire aici. Un angajament de lectură care poate că intimidează la început, dar e suficient să arunci câteva priviri pe străzile suburbiilor Calcutei sau pe țărmurile din Rhodes Island, de ajuns cât să auzi vocile unor oameni simpli, să le vezi chipurile, veşmintele, paşii care umblă de pe un continent pe altul, uşile care se deschid şi se închid în calea lor: cele aproape 500 de pagini s-au şi evaporat. Pentru că există o prezență ascunsă în felul în care a fost mărturisită povestea acesta, există o lege care guvernează totul din interior şi de care devii conştient cumva de la prima atingere: legea empatiei. Empatia va transform lectura într-un festin, aruncând înfiorare peste simțuri şi uimire deasupra gândurilor.