Edna O’Brien: „Titlurile sunt foarte importante pentru autor, ele sunt ca niște talismane.”

Considerat o capodoperă de legendarul Philip Roth, Scăunele roșii, primul roman al Ednei O’Brien după o pauză de zece ani, este un volum incomod, axat pe problemele răului, care nu oferă răspunsuri, ci pune nenumărate întrebări.

Operele lui O’Brien pun în discuție situația femeilor în societatea contemporană și atacă educația represivă a acestora. Eroinele ei caută succesul în relațiile cu bărbații, de cele mai multe ori angajându-se în relații condamnate de societate. Tonul sumbru al romanelor sale este totuși rupt de pasaje poetice, dar și de scurte perioade de fericire ale eroinelor.

Simțind prezența lui Kafka, Salinger și Shakespeare, printre preferații Ednei, Scăunele roșii atrage, în mod special, prin energia narativă.

840p441_scaunele+edna

Edna O’Brien este una dintre cele mai influente scriitoare de limbă engleză și câștigătoare a premiului PEN/ Nabokov Award for Achievement in International Literature în 2018.

Scriitoare de povestiri scurte și scenaristă, a fost remarcată pentru portretizarea femeilor, pentru descrierea evocatoare, dar și pentru motivația sexuală. Asemeni lui James Joyce și Frank O’Connor, unele cărți i-au fost interzise în Irlanda.

 

În continuare, vă invităm să citiți ce i-a împărtășit Edna O’Brien editorului său de la Faber, Lee Brackstone, despre Scăunele roșii.

 

Cartea este numită Scăunele roșii. Poate ar trebui să începem prin a vorbi despre originea și semnificația titlului.

Sunt foarte atrasă de titluri care au un ecou existent în lume, unul dintre ele fiind Scufița Roșie, altul fiind Cărticica Roșie a lui Mao și așa mai departe. Mi-ar plăcea să-ți spun că am plecat de la acest titlu, dar nu a fost așa. S-a numit inițial Mântuitorul, dar mi-am dat seama că multe alte cărți au același titlu și, mai mult decât atât, personajul nu este un mântuitor: este un criminal.

Prietena meu din Bosnia, Zrinka Bralo, a fost în capitală și mi-a arătat o fotografie cu instalația din piața din Sarajevo care a marcat douăzeci și cinci de ani de la terminarea asediului. Mi-a spus că au venit vizitatori și demnitari din toate colțurile lumii, dar s-au vărsat lacrimi mai ales la vederea micilor scaune, sicrie emblematice, ca să spun așa, ale nou-născuților și ale copiilor care și-au pierdut viețile.

Titlurile sunt foarte importante pentru autor, ele sunt ca niște talismane.

 

Au trecut zece ani de la apariția ultimului dumneavoastră roman.

Cu respect pentru cei zece ani, m-am schimbat lăuntric. Am vrut să mă eliberez de tot ceea ce am făcut înainte, deși nu o reneg. Gestația unui roman este foarte lentă, ceea ce nu se poate spune despre poezie. Seamus Heaney mi-a spus că odată a scris un anume poem într-o oră, pentru că mintea și trupul erau pregătite pentru asta. Un roman are nevoie de ani, iar principala neliniște, pe lângă cea de a nimeri cuvintele potrivite, este menținerea elanului și a vigorii.

 

Care este tema romanului Scăunele roșii?

Tema cărții este dublă. În mod fundamental, și într-o oarecare direcție oblică, pune în discuție răul, dar vorbește și despre mistica tiranului. De ce sunt ei atât de magnetici? Cum se face că pot dobândi atât de mulți adepți care îi idolatrizează?

L-am ales pe Radovan Karadzic ca model pentru povestea mea datorită genialității lui zadarnice de a se  transforma pe sine dintr-un criminal într-un vindecător. Se pare că a urmat un curs de medicină alternativă timp de opt săptămâni pentru a atinge această metamorfoză.

 

Vorbiți-ne puțin despre procesul de scriere.

E greu să scrii o carte, este sfâșietor, totuși, trebuie să fie, într-un fel, palpitant pentru autor. Dacă nu ești entuziasmat, căutarea devine mai tristă și speranța realizării lui mai puțin interesantă. Modelând personajul Dr. Vlad după Radovan Karadzic, a trebuit, evident, să mă documentez temeinic: educația lui, personalitatea, ambițiile etc. și să citesc poezia lui destul de opacă. Am citit de asemenea și câteva cărți despre războiul din Balcani, dar n-am călătorit în Serbia, Bosnia sau Croația, dat fiind faptul că punctul meu de interes era să văd modul în care războiul și masacrul nu numai că ucid, dar reușesc să îi mutileze și să îi distrugă pe cei rămași în urmă.

 

Când vine vorba de o astfel de scriitură, de cine sunteți influențată?

Am moștenit acest tip de temperament de la propria mea rasă sălbatică și de la literatura rusă. Nu aș fi putut să scriu Scăunele Roșii dacă nu i-aș fi citit și recitit pe Dostoievski, Tolstoi, Pușkin, Cehov și Gogol.

Spre sfârșit, e un capitol în care comunitatea află adevărul și această revelație are consecințe.

Capitolul se numește „Capturarea”. Infatuarea dispare și faptele odioase ale lui Vlad devin publice.

E arestat în timp ce călătorește cu un grup de admiratori în autobuzul spre Drumcliff, unde e îngropat Yeats. Dr. Vlad, fiind deopotrivă poet și vindecător, urmează să-și citească propria poezie în fața acoliților lui de sex feminin. Dar în acea zi și spre surprinderea tuturor, este arestat și încătușat. În decurs de două ore, întreaga lui poveste este dezvăluită la televizor. Oamenii sunt stupefiați, neîncrezători și totuși nevoiți să suporte realitatea crimei de nedescris.

Pentru ei este înfricoșător, dar pentru Fidelma este o poveste de groază personală, întrucât este însărcinată cu copilul lui. Nu îi poate spune soțului său și totuși trebuie să o facă, atunci când răspunsul sosește pe calea cea mai brutală și neașteptată.

Cei trei bărbați, brute, care au fost gărzile de corp ale lui Vlad, au ratat momentul când s-au împărțit prăzile de război după așa-zisa pace, așa că au fost nevoiți să vină în Irlanda pentru a-și primi recompensa pentru capturarea lui. Se puseseră, cred, un milion de lire pe capul lui Karadzic, deși nimeni nu știe cine i-a primit.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *